6 decembrie 2011

Ceai

Răceala iernii se arăta tot mai tare și pe măsura ce orașul era sufocat de ceață din toate părțile oamenii deveniseră niște creaturi amărâte, cocârjate și înfășurate în haine groase ce le urcau până la urechi. Străzile cenușii erau pline de sunete înfundate de pași din cauza umezelii de pe asfalt; grăbiți copii alergau pe trotuare spre casă probabil mânați de foame, ori de dorința de a scăpa de școala, tramvaiele pline cu geamurile aburite spărgeau zgomotul monoton al străzii când treceau în goana lor pe la capătul străzii.
Mersesem nu foarte mult când am realizat ca îmi era frig. Picioarele îmi erau reci, iar pași abătuți în bălțile de pe trotuar, nu mă ajutau deloc. În drumul meu treceam pe lângă fel de fel de magazine, fiecare mai cochet decât celalalt, patiserii care te îmbiau cu mirosuri dumnezeiești de vanilie și brânză cu stafide, păcălind trecători să lase timp de câteva minute umezeala și monotonia străzii pentru a gusta o îmbucătură de rai. Case elegante se desfășurau pe laturile străzii, iar nu departe de unde mă aflam eu, la primul colț de stradă era cafeneaua spre care mă îndreptam având o întâlnire cu probabil cea mai importantă persoană din viața mea. De îndată ce am deschis ușa mirosul tipic de cafea, ceai parfumat și arome variate de tutun îmi deschise ochii și îmi alungase într-o clipită orice urmă de nerăbdare, tristețe și oboseală.
Ca de obicei, odată intrat, m-am dus la masa mea așezată aproape de fereastră cu lumina aurie din înauntru luptându-se cu lumina întunecată, spălăcită, leșinată care intra pe fereastra imensă. Măsuța mea pătrată era singura din cafenea care avea un picior mai scurt, așa că de fiecare dată când îmi așezam coatele pe marginea ei se înclina periculos de tare, dar niciodată nu reușisem sa îmi vărs băutura.
De obicei, această masă era întotdeauna neocupată. Poate pentru că era scurtă de un picior, poate că era așezată prea în fereastră..., cine știe, esențialul era că de fiecare dată când mergeam în cafenea aveam măsuța mea liberă și nimeni nu cred ca împărtășea pasiunea mea pentru acea măsuță și scaunul meu verde. De cum mă așezasem la masă, Denisa, chelnerița, nu pierdu foarte mult timp și veni să îmi ia comanda.
Aceiași ca și în ultimul an. Doar că astăzi totul să fie pentru două persoane.
Denisa, zâmbi scurt pe jumătate și plecă repede în spatele barului pentru a pregăti comanda. Muzica vivace din cafenea deveni languroasă și mai sacadată pe cât îmi pierdeam privirea în imaginea din afara ferestrei. Salcia din colțul străzii îmi aducea aminte despre strada copilăriei mele, cu acel copac imens care își unduia crengile în bătaia celei mai ușoare brize.
Denisa veni și îmi așeza ceainicul aburind cu ceaiul meu parfumat, un biscuite deosebit de dulce cu caramel, spunându-mi că îmi va aduce cealaltă jumătate în câteva minute. Îmi plăcea de fata asta, era deșteaptă, simpatică, frumoasă și mai ales cu bun simț. Ce îmi părea rău pentru ea, era că nu apucase să își urmeze desăvârșirea talentului cu care era înzestrată. Fetița asta de optsprezece ani picta dumnezeiește. Pe vremea când începuse să lucreze, cam acum doi ani, îmi făcuse un portet-schiță în cărbune care mă lăsa complet fără glas. De atunci, cu fiecare ocazie care puteam o ajutam să își vândă picturile și în momentele ei de restriște în care rămânea fără materiale ori pânză mă străduiam sa îi ofer minimul de sprijin pentru materialele de care ducea lipsă. Era și este greu să fi artist.
Nu trecu un minut în care eram pierdut în gândurile mele când, în colțul drept al mesei, într-o crăpătura adâncă de vreun deget am zărit o licărire roșiatică în lumina lumânării din mijlocul mesei. Luând o lalea din vaza așezată în fereastră am reușit să scot la suprafață, pe masa de un maro întunecat o mica pietricică roșie, strălucitoare și tăiată în forma unei lacrimi. Probabil vreo treizeci de secunde trecuseră, dar eu simțisem o oră și jumătate; de când am luat în mână piatra, mă gândeam - oare ce este? De unde provine?, A fost prinsă într-o bijuterie? Cui i-a aparținut? Cărei femei superbe îi făcuse viața mai frumoasă? Cărei fete îi aduse culoarea în obraji când o primise? Care fată va vărsa o lacrimă când va observa absența ei? De ce am văzut-o acum? De când era acolo? și mai presus de toate - Cine șezuse la masa mea?
Pe când Denisa terminase și al doilea ceai, nu apucase să mi-l aducă pe masă că clopoțelul de deasupra ușii răspândii un clinchet cristalin, nu pentru a speria, ci doar a anunța prezența unui client care intra. Pentru că eram cu totul pierdut pe gânduri despre piatră, nu am reușit să observ pe fereastră în peisajul înserat cine intrase. Auzind pașii apăsați care urcau puținele trepte spre noi, instinctiv m-am ridicat în picioare și închizând ochii am simțit acel parfum.
Era parfumul celor o mie de ani răsfirați în vorbele dăruite amândurora, în boarea de vară care adie peste cireșii înfloriți în grădina unei case, liniștite cu animale de casă care zburda de colo-colo, leagănul care purtase spre stele căzătoare atâtea vise și idei de noroc și fericire. Deschizând ochii, surpriza a fost să nu văd pe nimeni, ci doar în o secundă cineva să îmi așeze două mâini reci, fine, cu degete subțiri asupra ochilor, mirosind îmbietor și o voce caldă, dulce și duioasă care mă punea să ghicesc cine îmi ofera întunericul ochilor pentru visare.
Luând mâinile ei în ale mele mă întorc sărutându-le și o îmbrățișez pe Ingrid. Superba Ingrid care arată acum mai frumos decât arătase vreodată. Îmbrăcată într-o jachetă gri care îi ajungea până la genunchi, mă bucura să o văd acolo, aducând cu ea prospețimea și răceala de afară. O îmbrățișare scurtă fu doar ce îmi oferi odată ce nu apucase să își așeze jacheta în cuierul de pe peretele din spatele meu. Pentru că eram un admirator al ei și o iubeam din tot sufletul, mă oferisem să îi iau eu jacheta. Odată ce era așezată pe cuier, o îmbrățișare lungă și caldă îmi oferi o imagine total opusă de la întâmpinare. Așezată în fața mea, îmbrăcată într-o rochie deosebit de elegantă, în contrast cromatic, Ingrid își încrucișă picioarele sub masă și își așeza mâinile pe masă, luând în mâini ceainicul meu de ceai încă fierbinte, dar se răzgândi și îmi prinse mâinile în ale ei, spunându-mi că eu sunt cea mai bună sursă de căldură.
De îndată ce se așeza la masă, Denisa îi așeza în față tăvița cu propriul ei ceainic cu un ceai aburind, la fel de parfumat ca și al meu, plus o sticlă de apă de izvor, perfectă pentru calmarea fierbințelii ceaiului. Mulțumită, Ingrid, zâmbi către Denisa, iar aceasta se retrase repede de la masa noastră lăsându-ne singuri. Imediat ce ajunsese în spatele barului, în boxele din colțurile cafenelei se auzea încet debutul melodiilor lui Julie London. Era mâna Denisei.
'Ce mă bucur să te văd, Hugo'
'Plăcerea e de partea mea, iubito'
'Nu îmi mai spune așa, poate ne aude cine nu iți cunoaște povestea. Și cine știe ce mai auzim'
'Și nouă ne pasă?'
'Așa e, nu ne pasă, dar dragul meu, caută să înțelegi că nu toți văd ceea ce este cu adevărat'
Mâinile ei se strecuraseră sub mâna mea dreaptă, mângâindu-mi mâna, încercând să mă convingă că nu toata lumea are conștiința de a nu judeca ce văd.
'Ingrid, lasă judecățile acestea acum. Hai spune-mi ce ai mai făcut de când ne-am văzut ultima dată?'
'Mi-am terminat teza de doctorat. Am reușit să îmi termin de amenajat biroul de la Universitate. Acasă totul e ok. Săptămâna trecută am fost să o văd pe mama. De aproximativ două săptămâni sunt tot pe drumuri, iar luna viitoare va trebui să merg în Elveția. Am câștigat un proiect de cercetare și voi pleca într-o vizită de protocol și trebuie să îmi găsesc pe cineva care să mă însoțească.'
'Ce bine. Spuneai că te muți. Te-ai răzgândit?'
'Da. Îmi păstrez jobul la Universitate și așa nu mă mai mut.'
'Și nu ai pe cine să mergi în Elveția? Ce s-a întâmplat cu Filip, parcă îl chema...'
'Filip, da. El a ales acum mai bine de o lună jumătate că soarele din Spania e mai interesant decât să trăiască alături de mine. Mă așteptam.'
Auzind asta nu se putea să nu scap un oftat înainte de a sorbi din ceașca fierbinte de ceai. De când eu o cunosc pe Ingrid, nu cunosc să fi avut foarte mult noroc în materie de dragoste decât pentru o scurtă perioadă care nu a făcut decât să îi facă mai mult rău decât lipsa oricăror relații.
'Știu de ce oftezi și ar trebui să știi că nu îmi place. Greșelile mele sunt ale mele și eu trebuie să învăț din asta. Nu alții să se amărască pentru mine'
'Ingrid, știi ce simt eu pentru tine și cunoști de ce aș fi în stare să fac pentru tine' îi spusesem luându-i mâinile în ale mele mângâind-o.
'Hugo, te cunosc și știu ce simți. Știi că așa cum tu mă iubești așa te iubesc și eu. Dar știi că nu pot să fac nimic în privința asta. Iubirea noastră rămâne strict platonică, pentru că nici eu și nici tu nu cred că ai avea timp pentru o relație adevărată, mai ales având în vedere cât timp ne petrecem noi doi cufundați în muncă. Și tocmai pentru că te cunosc nu îndrăznesc să accept o relație cu tine pentru că nu vreau să pierd ce am mai bun pe această lume.'
Ingrid spuse astea uitându-se nu la mine, ci la mâinile mele cât se juca cu inelul meu, simțindu-mi agitația și eu simțindu-i pulsul care creștea făcând-o să roșească în obraji. Degetele ei lungi și subțiri păreau țurțuri de gheață care mă făceau să mă scutur din profunzimea ființei mele gândindu-mă la greutățile prin care a trecut și va trece în drumul ei spre cunoaștere și fericire.
'Nu ai un coleg la Universitate care să te însoțească sau bărbații nu mai lucrează în domeniul tău?'
Auzind întrebarea mea, Ingrid își ridica ochii ei superbi care își schimbau culoarea odată cu anotimpul - vara verzi, iar iarna căprui- și începuse să râdă ușor, lovindu-mă peste mână.
'Știi că e mare competiția și doar cei mai buni ajung să lucreze...'
'Cu tine. Da, știu.!
'Nu cu mine, ci la Universitate. Cerințele devin din ce în ce mai exigente, iar cei mai buni specialiști sunt pregătiți la noi și furați de străini.'
'Lasă, măcar la job îți merge foarte bine'
'Măcar, atât'
'Nu există așa ceva, știi că poți mult mai bine și în alte planuri, doar că acum preferi să te axezi doar pe un element.'
'Nu fi rău, Hugo. Ți-am spus că proiectul acesta reprezintă încununarea muncii mele asidue de 10 ani. E foarte important și îmi solicită toată atenția mea nemijlocită.'
'Să sperăm că nu vei ajunge într-o zi să uiți să mănânci și să bei'
'Pentru asta te am pe tine' spuse Ingrid zâmbind.
Nu știu exact ce se întâmplase însă în cafeneaua visurilor mele, unde în ultimii doi ani mi-am purtat pașii la un ceai, Ingrid căzu pe gânduri, atât de profunde încât privirea ei imobilă stătea fixata undeva pe tapetul de pe peretele din spatele meu, pierzându-se în modele geometrice care hipnotizau. Sprijinindu-și bărbia în pălmi, unghiile ei albastre de culoarea cerului senin vara, mă transportaseră pe mine într-o vreme de mult trecută, când de abia o cunoscusem pe Ingrid, iar atunci nu aveam nici cea mai mica idee în ceea ce avea să însemne viața mea împreună cu ea.
'Vino cu mine' spuse Ingrid în momentul în care reuși să iasă din starea de reverie profundă în care căzuse.
'Poftim? Mă surprinzi.'
'Vorbesc serios. Vino cu mine. Știu că atunci vei fi în concediu și mai știu că nici nu vei pleca undeva. Ca tu sa pleci undeva o săptămână e prea puțin. Te cunosc și știu ce vei face dacă ai avea mai multe zile de concediu.'
'Bine. Vin'
Răspunsul meu reuși să o dea pe Ingrid peste cap intru-totul, încât pentru un moment rămase cu privirea ațintită spre mine și lipsită de voce încerca să mă întrebe dacă glumesc.
'Să știi că vorbesc serios. Voi veni'
'Superb. Am să îți trimit toate detaliile. Sper că mai ai fracul acela gri.'
'Desigur. Ziceai că mă cunoști.'
'Normal că te cunosc. Și sinceră să fiu, habar nu am de ce nu te-am invitat din start să mă însoțești. Trebuia să știu că vei încerca să mă ajuți'
Seara știam că nu mai avea să dureze foarte mult. Uitându-mă la ceas realizam că afară era ora nouăsprezece, iar eu în două ore aveam să îmi încep garda. Ingrid îmi cunoștea programul de gărzi și îl primea imediat după mine. Nu știu pe cine a convins să îi trimită și ei informările asupra programului meu, dar știu că de un an de zile mă chinui să aflu și nu dau de persoana care mă "spionează".
Serile pentru Ingrid erau mult mai plăcute. Ea era liberă seara. Deși îi plăcea să lucreze foarte mult, niciodată nu o găseai la job după ora șaptesprezece. De obicei serile și le petrecea la felurite evenimente la care era invitată zilnic. Frecvent în treacăt prin oraș, în drum spre casă, aveam să aflu de la telefon că e ori la teatru, opera, cinema sau la vreun concert de mare clasă. Încercând să dai de ea în weekend era aproape imposibil. Când nu mergeam acasă să își viziteze părinții, venea să mă vadă. E adevărat, asta se întâmpla destul de rar - cam odată la 1-2 luni -, dar măcar venea să mă vadă. Eu când apuc ocazia și mă găsesc în orașul ei, nu ezit nici un moment în a o căuta. De obicei mergem să mâncăm paste la un restaurant cochet în coltul Pieței Centrale, urmată de o plimbare pe malul râului și apoi acasă la ea până târziu în orele dimineții.
Deși nu aveam nici un fel de relație, formală sau informală, unul pentru celalalt reprezentăm un sistem de valori la care fiecare ne raportăm cu stupoare și admirație. Mie mi se părea incredibil de ceea ce era ea în stare, iar ea îmi spunea frecvent că pentru a face ce fac eu, ea nu ar fi în stare nici dacă s-ar mai naște odată într-o familie de medici. Avem vorbe bune unul pentru celălalt, iar când e nevoie de dușul cu apă rece suntem primi care ne acordăm privilegiul de a îmbarca pe un montagne-russe cu scopul de a reveni la realitate și sănătos.
Muzica din cafenea devenea din ce în ce mai animată, melodii în franceză, germană și greacă creându-ne o stare de euforie și plăcere auditivă de nedescris. Denisa își făcuse și în această seară treaba cu finețe și talent desăvârșit, în timpul în care noi stăteam la masă ea ne schița din spatele barului. Nu peste mult timp aveam să văd atârnat pe peretele de lângă bar a tabloului nostru, sărutându-i mâinile, la o masă micuță, scurtă de un picior cu o lumânare micuță pe masă și lalele în pervazul ferestrei imense lângă care în stradă ardea un felinar portocaliu, ca o picătură de fier topit ce se pregătea să cadă pe asfaltul negru.
Privind-o pe Ingrid care pleca din cocheta mea cafenea, urcându-se în mașina ei neagră m-am trezit spunând: Ingrid, Te iubesc! Vino înapoi și lasă-mă să fiu cel de care ai nevoie. Și fii tu cea de care eu am nevoie.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu