21 iulie 2011

Din nou la teatru (II)

În timp ce urcam scările spre biroul lui Caius, că așa îl chema pe regizorul nostru, mă gândeam oare ce avea să îmi spună de mă purtase pe frigul acesta până la teatru și nu îmi spuse că a anulat repetiția de astăzi.
Ceea ce era și mai ciudat era faptul că umblau scenograful și costumierul ca doi câini pe lângă el. Costumierul era o persoană destul de atipică lumii teatrului. De obicei te-ai aștepta să vezi oameni boemi care ai putea spune că și-au dedicat viața artei teatrale cu tot ceea ce presupune această refugiere în spatele culiselor. Dacă te uitai la el nu ai fi zi că e un om căruia îi plăcea munca pe care o făcea. Era un om de înălțime medie, solid, chiar rubicond, etern având la gât înfășurat un metru de croitorie, deși el nu era croitor. Îl cunoșteam de când am ajuns în teatru și dacă țin bine minte, e singurul angajat al teatrului care era deja înaintea mea aici. De-asemenea nu prea îi plăcea foarte tare să iasă din atelierul său de costume; cred că lui îi plăcea foarte mult să își petreacă tot timpul între acele costume prăfuite din piese ne-mai jucate demult de nimeni, probabil acolo el era cel care făcea teatrul adevărat să existe. Teatrul Clasic.
Pe măsură ce urcam, vedeam cum aerul în jurul meu devenea tot mai greu și răsunător. Din golul scărilor care urcau spre etajele superioare un abur ușor se ridica către luminatorul de la ultimul etaj. Când puneam picioarele pe treptele metalice ale scărilor un sunet înfundat îmi dădea impresia unor gloanțe căzute pe un vas aflat în larg.
Am ajuns în fața coridorului îngust care mă ducea printr-o beznă desăvârșită spre biroul de lucru a lui Caius. Cu neîncredere, dar calm am bătut ușor în ușă de trei ori. Răspunsul veni prompt:
- Da! Intră.
Ușa se deschise scârțâind din balamale ca o fiară înjunghiată. Rareori chema Caius pe cineva în biroul său. Poate pentru că nu arăta ca un birou și ca un studio, unde pe pereți erau lipite fel de fel de schițe si desene ciudate. În mijlocul încăperii într-adevăr trona un birou, dar și acesta era obiect de recuzită. Părea cu totul un spațiun îngust, înghesuit și ciudat în care acum își încălzeau oasele 4 oameni înfrigurați. Ferestrele construite în moda pariziană, mici și pe un cadru metalic, dubios de subțire erau decorate cu flori de gheață care filtrau lumina albă a soarelui care nu se vedea de nori. Aici eram pe marginea de est a clădirii teatrului. Vara devine insuportabil de cald, iar iarna devine o mică Antarctică. Noroc cu șemineul uriaș instalat pe peretele de nord, care odată aprins răspândea o căldură comfortabilă care te făcea să adormi pe canapeaua de sub ferestrele înghețate.
- Caius, spune-mi. Sunt foarte curios să văd ce vești ai avea, atât de importante să îmi spui.
- Prima oară spunemi. Vrei o ceașcă de cafea sau una de ceai? Pot să îți ofer ceva?
- Știi  că nu beau cafea. De ce și încă acum mă mai întrebi - Caius râde. Ceai negru dacă ai, cu...
- cu lapte și miere. Dar nu dacă e polifloră. Da știu, am reținut.
Mica noastră scenă, le confirmă celor doi spectatori ai noștri că ne cunoșteam de mult deja și că devenisem obișnuiți unul cu celălalt.
- Păi am ales să te chem aici și să îți spun pentru că am considerat-o fiind ca cea mai bună opțiune.

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu