19 februarie 2011

Din nou la teatru

Puneam din nou piciorul în teatru. Nu îmi venea să cred că trecuse atâta timp de ultima oară când am fost pe scenă. Sala arăta la fel, luminile erau la fel de puternice, doar pe scenă aveam senzația că e mai frig ca de obicei. Mult mai târziu aveam să îmi dau seama de ce îmi era rece.
Așteptând regizorul să apară, m-am apucat să fac mici vocalize să îmi dreg vocea puțin slăbită după o răceală ce ma ținut 2 luni. De fiecare dată când aveam de susținut repetiții ajungeam cam printr-e primii, dar întotdeauna înaintea regizorului. Acum eram primul ajuns, trecură vreo un sfert de oră dar nu apăruse nimeni încă. De curiozitate îmi iau fularul înfășurându-l în jurul gâtului și dau să ies pe una din ușile spre culise, să vad dacă nu cumva e cineva pe la cabine. Vroiam sa fiu sigur că nu am încurcat zilele sau am venit prea tarziu ori mult prea devreme. Intru în una din cabine și caut să vad ce dată este astăzi, pe calendarul de pe perete era evidentă data, era cea bună. Ori înțelesesem eu prost ziua sau ceva nu e bine în ceea ce privește ora. Ieșind din cabină, am mers prin mai multe coridoare spre ieșirea din teatru, la biroul unde trebuia găsit un „portar” nu era absolut nimeni. Se mai întâmpla ca acesta să iasă afară să fumeze și el o țigară, așa ca dau să ies în spate să vad dacă îl găsesc. Deschid ușa care dădea spre parc și mă uit în stânga-dreapta, dar nu era nimeni. Bizar. Frigul era deja foarte pătrunzător și mă hotărăsc că e timpul să intru înapoi, era mult prea frig pentru cineva îmbrăcat ca mine doar într-un pulovăr nu foarte gros și mai ales fără palton.
Zăpada afară era măturată de vânt și era până la genunchi pe lângă trotuarele necurățate.
Trag ușa masivă după mine și aud voci, merg spre biroul portarului și îl văd uitându-se la televizor, el moțăind pe un scaun. Ciudată reacție. Am ales să nu îl deranjez și am luat-o din nou, încet prin multe coridoare spre sala unde aveam să ne desfășurăm repetiția de astăzi, ultima a săptămânii.
Urc scările care duceau spre culisele scenei și trec pe lângă cele două oglinzi ce se privesc, întotdeauna mi s-au părut atât de ciudate și oarecum trecând pe lângă ele te apucau fiorii, acum doar nu știam dacă e de la frig sau de la orice altceva.
Acum intrând în sală, luminile pornite parcă au mai încălzit puțin aerul rece care înainte domina sala goală. Ajuns aici văd cum pe una din uși, în spatele meu venea regizorul împreună cu costumierul și scenograful teatrului. Parcă se certau, nu am înțeles despre ce vorbeau, dar când m-au văzut stând în lumina unui reflector s-au oprit din discuția lor și veneau zâmbind spre mine.
- Ce bine că ai ajuns! Te așteptam.
- Bine că am ajuns? Eu eram aici deja de cel puțin un sfert de oră. Unde e restul?
- Unde sunt fetele? Unde e Clara? Unde e Matei?
- Sunt acasă. I-am anunțat pe toți să rămână acasă.
- Păi de ce? Cum o să repetăm noi piesa? Și de ce mă rog pe mine m-ai scos din casă dacă ai renunțat la repetiția de astăzi? Că din câte văd asta ai cam făcut...
-Stai liniștit, nu te-am anunțat cu un scop anume. Pentru tine am vești
- Ce vești? Ce fel de vești? Ce poate fi atât de important de nu mă puteai anunța telefonic?
- Păi, haide la mine în birou și îți spun.
- Nu poți spune din cauza lor sau ce?
- Nu, nu și ei vin cu noi.
- Bine stai să îmi iau paltonul și vin în două minute.
- Haide, te așteptăm.
În timp ce ieșeau pe ușă și eu mă îndreptam spre rândul al patrulea unde mi-am aruncat paltonul pe scaunul cu numărul 19, mă gândeam oare la ce avea să îmi spună. M-am așezat puțin pe locul meu preferat din sală și mă uitam spre tavanul sălii pe care vroiam de multă vreme să fac ceva să nu mai arate așa de urât. Gândindu-mă puțin, am tras adânc aer în piept și am urcat spre biroul unde iși ducea veacul regizorul nostru când nu era pe scenă, adică locul pe unde trecea el mai puțin.

(v.f.c.)

5 februarie 2011

Soy tu aire

1 februarie 2011

Mrs. Frankee (2)






Si cea mai mare surpriză, căutând pe TuTub. În momentele ca acesta mă bucur că există internetul. :P






© 2003 - 2011 Franceska Filippi