29 ianuarie 2011

AMBULANZA


Pentru a scrie, și nu a fi doar exercițiu de gramatică, ai nevoie de inspirație.

Inspirația care variază inconsistent pe de-întregul in decursul vieții unui autor.

Zilele trecute eram la spital. Cunoșteam spitalul de mult timp și eram de al casei, aici mi-am petrecut multe zile din anii mei de facultate. Mulți din doctorii care conduceau secțiile acestui spital mi-au fost dascăli. Acum însă veneam ca însoțitor al unui pacient. De când îmi petrecusem prima data o garda aici, acesta sa schimbat foarte mult, in sfârșit lucrurile au luat-o pe făgașul normal iar oamenii care veneau in acest spital sa fie vindecați nu mai erau întâmpinați de mobilier vechi, cariat și decupat, de pereți verzui scorojiți și de o culoare dubioasa. Aerul care plutea in spital nu era acela de boala, pestilentă și clorul folosit de personalul de curățenie pentru a curata sângele, voma si lacrimile ce îmbăiau podeaua. În sfârșit aici mirosea a liniște, vindecare... a sănătate.
În timp ce urcam treptele pana la etajul al V-lea ma întâlneam pe scări cu fel de fel de oameni, pacienți, foști colegi, asistente cu care schimbasem in facultate vreo 3 vorbe de-a lungul anilor. Mulți aveau zâmbete pe fată care îmi arătau ca le eram agreabil, dar au fost și alții care triști m-au întâmpinat și știam ca aceia erau cei care îmi duceau dorul, zâmbind la sfârșit doar când le spuneam ca ne vom vedea in curând.
De câțiva îmi era chiar dor, de putinii care au știu sa își deschidă sufletul, casa, mâinile, mintea pentru mine. Urcând pe acele trepte îmi readuceam aminte zilele in care stăteam ore in sir la examene care nu se mai terminau, cum fugeam de colo-colo când eram chemat de alt medic, cum am ajuns in anii de rezidentiat sa îmi petrec triunghiul amoros cu spitalul-facultatea și acasă. Acasă unde ma aștepta ea, soția mea. M-am bucurat de ce aveam acasă sa ma aștepte, fiind ea înțelegea ce îmi este important in viața mea; știa ca o iubesc și este mai presus de toate, dar in același timp vedea cu cât drag vorbeam despre gărzile nesfârșite si orele lungi petrecute ori pe drum cu pacienții, sau momentele intense din sălile de operații unde o milisecunda putea tine un om in viata sau deveneai automat criminal.
Ajuns la etajul V pășeam încet și ușor spre salonul unde ma așteptau cele mai importante persoane din viata mea. Niciodată nu avusesem atâtea emoții ca acum, acum știu și eu într-un final cum se simțeau toți acei oameni cărora le-am spus ca mamele, tatii, surorile, frații, iubitele, iubiții, soții erau in pericol de moarte, ori ca au scăpat ca prin urechile acului din situații in care mureau sigur, ori cei care ma vedeau ca Îngerul Morții când le spuneam ca cei dragi pe care veneau sa ii viziteze ne-au părăsit pentru cealaltă lume. Nu credeam ca acel drum scurt pe care îl făcusem de atâtea ori pana într-un salon putea sa ma facă sa ma simt asa de speriat. Cu pașii moi pentru a nu face zgomot, odată ajuns in fata ușii ușor o deschid ca sa vad ceea ce avea sa fie cel mai frumos lucru văzut vreodată, soția mea dormind in pat cu fiica noastră in brate. Ușor ma îndrept către ele, sărutându-le pe frunte și o iau pe micuța Athina in pătuțul ei sa doarmă. O așez cu grija și o acopăr cu o păturică de culoarea piersicii pe care mama i-a cumpărato. Soția mea se trezise când o așezasem pe Athina in pătuț. Ma prinse de mana și ma strânse.
Ma îndrept către ea ii șoptesc in ureche ca o iubesc și o sărut. Ma întorc spre canapeaua care privea patul soției mele și o sărut pe mama pe obraji mulțumindu-i ca a rămas cu fetele mele. Mami nu zice nimic și îmi mângâie obrazul. Se așează înapoi și nu pleacă pana nu vine tata, care era plecat pana peste drum ca sa cumpere florii de așezat in camera. Nu apucasem sa ma reîntorc la patul soției ca tata aparu in ușa cu trei cale superbe, preferatele soției mele. Ridicându-mă in picioare, îl îmbrățișez pe tata care ma sărută in frunte.
- Fiul meu...
- Tata.
- Acum și tu ești ca și mine. Ai scăpat de tot ce era urat in viata ta și ai primit cel mai frumos cadou ce se putea primi vreodată. Un copil, sânge din sângele tău și făptura ta.
Îl văzusem cum in timp ce spusese aceste lucruri in coltul ochilor ii infloriseră lacrimi, care refuzau sa cada pe obrajii tatei. Vocea ii era neschimbata și îmi spuse:
- Ti-am anunțat socrii imediat după ce te-am sunat și pe tine. Ne bucuram ca ai ajus asa de repede, credeam ca nu vei reuși prea devreme sa scapi de obligațiile tale. Cum a fost drumul?
- Bine tati. A fost OK. Mulțumesc ca i-ați sunat și pe ei, spuneam întorcându-mă către mama.
Neștiind cum sa ii mulțumesc tatei pentru flori, am rămas o secunda suspendat in lumea in care aceștia erau lângă mine rescandându-ma a fi un om bun. Nu apucasem prea bine sa ma dezmeticesc ca și îl văzui pe tata cum așeza florile in vaza de lângă fereastra.
Soția mea zâmbea văzându-mă și bucurându-se ca am ajuns la ea.
- Îmi era frica ca nu vei ajunge astăzi.
- Nu trebuia, ți-am promis ca voi ajunge, in plus oricum trebuia sa ajung mâine oricum.
- Mulțumesc. Ai văzut-o? Ti-ai văzut păpușa ta?
- Da si e la fel de frumoasa ca și tine.
- Este dar va fi și mai frumoasa, te moștenește și pe tine.
- Ma faci sa rad. Iubita mea, nu ești obosita?
- Sunt, puțin, dar îmi este bine.
- Poți dormi dacă vrei, eu sigur nu plec nicăieri odată ca sunt aici.
- Nu nu, vreau sa te sorb din priviri toata ziua. Mi-a fost dor de tine, spuse in timp ce îmi lua mana in a ei. Mi-a fost dor de a te vedea lângă mine, de a-ți mirosi parfumul.
- Sunt aici și voi sta cu voi, nu mai plec degrabă niciunde.
- Iubitule...?
- Da, draga mea?
- Te iubesc!
Spunând astea pleoapele i se așezară una peste cealaltă in timp ce adormi pașnic. Era foarte obosita. Merita sa se odihnească. Ambele meritau sa se odihnească. Pentru ele a fost o zi lunga.
- Te iubesc și eu!
Uitându-ma lângă pat cu drag vad micuța mea fiică, atât de dulce și de inocenta de imi dădură lacrimile. Lacrimi de bucurie și tristețe împletite într-un hohot de neoprit.

DevianArt: [link]
dA photolink: [link] 

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu