24 decembrie 2011

Mesajul de Craciun si Anul Nou al M.S.R. Mihai I

20 decembrie 2011

Operei, 22

Ce mi se parea mie cel mai interesant era ca dintr-o data avem pe cine sa pot atrage langa mine. Stiu ca pana acum comportamentul meu nu a fost unul optim, insa de fiecare data cand constatam ca cineva este interesat de mine parca faceam eforturi sa impresionez persoana respectiva. Mare greseala.

Pentru cineva care nu ma cunostea decat din prisma scrierilor mele aiurite si de proasta calitate, imi parea initial suspicioasa prietenia manifestata. Ulterior aveam sa aflu ca atitudinea prietesnoasa era o constanta in caracterul ei. Pentru ca prima data am cunoscut-o asa in treacat, momentul respectiv nu a fost unul de foarte mare impact. Imi paruse o simpla fata care profitand de ocazie a devenit frumoasa prin eleganta. Pentru ca de obicei la momentul care marcheaza sfarsitul liceului toata lumea depune eforturi sustinute pentru a fi in forma lor cea mai buna, ea parea a fi in topul celor cu cele mai mari reusite. Coborand in fata hotelului am ramas uimit vazand-o si nu imi venea sa cred intr-o oarecare masura ca domnisoara respectiva era o "somitate" in scoala pe care acum o terminase.

Intamplarea facu ca sa ne intalnim. Nu era absoluit nimic planuit ori nu circulase nici o idee care sa creeze aceasta intalnire. Ori cel putin nu cu stirea mea. Planul nostru, al baietilor era de a petrece o seara placuta de inceput de vara in orasul care prindea viata. In virtutea intamplarilor care aveau sa se succeada, privind in urma, eram cam naivi nebanuind ca seara noastra nu se va desfasura altfel. Spontaneitatea, care nu ne caracterizeaza ca si grup s-a simtit din plin. Dupa o idee lansata aiurea, probabil instinctul adormit s-a trezit aducand cu el avant si valvataie, caci o data pomenita ideea nu a murit ca multe altele in fasa.
Scurta noastra conversatie s-a limitat la cateva cuvinte schimbate in graba si franturi de conversatie intr-o limba necunoscuta mie, dar care aparent revine la anumite momente cheie in viata mea. Senzatiile traite in acea seara nu faceau decat sa imi acorde impresia ca prietenul meu care o cunostea pe tanara domnisoara era oarecum dezinteresat de aceasta, iar ea dezamagita de interesul sau - si-l pierdea pe al ei.

Eu cel putin nu ma asteptam ca ea sa fie asa cum mi se infatisa in fata ochilor. O prezenta eleganta, fina, vesela, radianta si energetica care iti fermeca ochii. Pentru cateva clipite incepusem sa ma pierd pe sirul gandurilor nesanatoase dar cand realizasem ca fata imi vorbise mie, acest tren scapat de sub control se pierdu, iar nebunia mea prost pazita reintrase sub control. Fiind inceput de vara, briza aducea parfumul fetelor catre mine. Pe cel al Mariei il recunoscusem imediat, doar nu era prima oare cand ne intalneam si imbratisandu-ne experimentam mireasma care plutea in jurul nostru. Ma obisnuisem cu parful Mariei. Problema era cel al Ei. Pentru ca nu o mai vazusem pana atunci nu stiam absolut deloc la ce sa ma astept, cel putin nu altceva decat o atitudine de superioritate si eventual un comportament de diva. Dar nu a fost sa fie asa. Parfumul Ei era ceva ce nu mai mirosisem pana acum. In minte inca imi ramase mirosul parfumului raspandit in taxiul din Craiova care de fiecare data cand mi-l reaminteam, aducea cu sine o gramada de amintiri dureroase. Acel parfum, asa cum il cunoscusem si disparu din viata mea. Ba chiar mai abrupt.

Cand am fost calator in Craiova nu credeam niciodata ca voi ajunge la asa ceva. Mi se parea oarecum hilar si iluzoriu ca m-am urcat in acel tren si am plecat spre acea destinatie. Imi paruse imposibil sa acced la o poveste de dragoste la asa departare si parca in drumul meu nu aveam sa gasesc nimic. Ma pregatisem pentru orice era mai rau. Eram pe jumatate cu inima stransa ca odata ajuns in gara nimeni nu avea sa ma astepte, ori cine ma va astepta se va dovedi a fi total diferita de persoana cu care eu am vorbit in atatea ore lungi de conversatii. Incercat de o teama de a ma intoarce acasa fara a realiza altceva decat un drum inutil toate zilele le-am consumat in griji care mi-au venit de hac. In taxi, de la gara spre pensiunea unde aveam sa dorm cu mana frumoasei domnisoare in a mea, se simtea tremorul de a fi tras pe sfoara. De a fi lasat de izbeliste. Atat de tare imi dorisem sa ajung acolo si odata ajuns acolo imi venea sa ma arunc de colo-colo in camera cand am lasat-o pe scumpa mea Ioana sa plece. Vrusem asa de mult sa ne petrecem noaptea impreuna incat nu imi veni sa insist foarte tare - nu vroiam sa facem dragoste. Vroiam doar sa dormim. Dar pentru ca vedeam oarecare reticenta in a-si petrece noaptea cu mine - devansata si aceasta - am renuntat in a insista.
Inca de atunci parfumul Ioanei avea sa ma urmareasca si pana in ziua de astazi, cand simt acelasi parfum si intorcandu-ma sa il vad cine il poarta imi place sa cred ca acolo va aparea Ioana. Cand faci lucruri iesite din tiparul normalitatii si grijii parca fiecare experienta este intensificate de nenumarate ori pana la un grad in care ajung sa iti fie pietre de hotar in istoricul vietii tale. Asa cum am mers 380 de kilometri pentru a-mi cauta si oferi dragoste, asa as putea face-o si la 51, 32 ori 5-6 kilometri de casa. Eram in stare in primavara sa o fac si la 600 de kilometri si 3 tari distanta.

Oricum intalnirea de pe bulevard avea sa fie pentru mine, spun eu de bun augur, pentru ca astazi cu toata mandria pot spune ca Ea imi este o prietena apropiata, dar care cunoaste asentimentul meu fata de noi. Cum insasi pe ea o auzisem: Oricare familile are ori un copil, ori un pisic ori un catel. Eu as spune ca orice familie are doi oameni frumosi carora nu le este rusine sa se cunoasta stand pe covor in semintunericul unei camere luminate de un bec pe-un stalp in strada. Cei care se iubesc vor canta impreuna, vor rade impreuna, vor manca aceleasi prostii, isi vor gati unul celuilalt, isi vor aminti sa spuna la multi ani - chiar si cu intarziere -, vor fi interesati de a cunoaste interesele si micile placeri nevinovate ale celuilalt. Vor fi tot aceia care iti vor rupe tigara din gura, te vor mangaia cand te vei rani, iti vor canta din suflet ce ii face fericiti ca impreuna sa fiti ambii fericiti. Cand va fi noapte vor iesi sa iti arate stelele si te vor invata tot ce stiu ei si nu vor astepta sa ii cauti ori sa le multumesti - pentru ca ce fac, o fac din respect si admiratie.

[POSTARE NECORECTATA - FORMA BRUTA; SCUZATI GRESELI DE ORTOGRAFIE/SINTAXA SI LIPSA DIACRITICELOR; SCRIS SUB INSPIRATIA MOMENTULUI]

6 decembrie 2011

Ceai

Răceala iernii se arăta tot mai tare și pe măsura ce orașul era sufocat de ceață din toate părțile oamenii deveniseră niște creaturi amărâte, cocârjate și înfășurate în haine groase ce le urcau până la urechi. Străzile cenușii erau pline de sunete înfundate de pași din cauza umezelii de pe asfalt; grăbiți copii alergau pe trotuare spre casă probabil mânați de foame, ori de dorința de a scăpa de școala, tramvaiele pline cu geamurile aburite spărgeau zgomotul monoton al străzii când treceau în goana lor pe la capătul străzii.
Mersesem nu foarte mult când am realizat ca îmi era frig. Picioarele îmi erau reci, iar pași abătuți în bălțile de pe trotuar, nu mă ajutau deloc. În drumul meu treceam pe lângă fel de fel de magazine, fiecare mai cochet decât celalalt, patiserii care te îmbiau cu mirosuri dumnezeiești de vanilie și brânză cu stafide, păcălind trecători să lase timp de câteva minute umezeala și monotonia străzii pentru a gusta o îmbucătură de rai. Case elegante se desfășurau pe laturile străzii, iar nu departe de unde mă aflam eu, la primul colț de stradă era cafeneaua spre care mă îndreptam având o întâlnire cu probabil cea mai importantă persoană din viața mea. De îndată ce am deschis ușa mirosul tipic de cafea, ceai parfumat și arome variate de tutun îmi deschise ochii și îmi alungase într-o clipită orice urmă de nerăbdare, tristețe și oboseală.
Ca de obicei, odată intrat, m-am dus la masa mea așezată aproape de fereastră cu lumina aurie din înauntru luptându-se cu lumina întunecată, spălăcită, leșinată care intra pe fereastra imensă. Măsuța mea pătrată era singura din cafenea care avea un picior mai scurt, așa că de fiecare dată când îmi așezam coatele pe marginea ei se înclina periculos de tare, dar niciodată nu reușisem sa îmi vărs băutura.
De obicei, această masă era întotdeauna neocupată. Poate pentru că era scurtă de un picior, poate că era așezată prea în fereastră..., cine știe, esențialul era că de fiecare dată când mergeam în cafenea aveam măsuța mea liberă și nimeni nu cred ca împărtășea pasiunea mea pentru acea măsuță și scaunul meu verde. De cum mă așezasem la masă, Denisa, chelnerița, nu pierdu foarte mult timp și veni să îmi ia comanda.
Aceiași ca și în ultimul an. Doar că astăzi totul să fie pentru două persoane.
Denisa, zâmbi scurt pe jumătate și plecă repede în spatele barului pentru a pregăti comanda. Muzica vivace din cafenea deveni languroasă și mai sacadată pe cât îmi pierdeam privirea în imaginea din afara ferestrei. Salcia din colțul străzii îmi aducea aminte despre strada copilăriei mele, cu acel copac imens care își unduia crengile în bătaia celei mai ușoare brize.
Denisa veni și îmi așeza ceainicul aburind cu ceaiul meu parfumat, un biscuite deosebit de dulce cu caramel, spunându-mi că îmi va aduce cealaltă jumătate în câteva minute. Îmi plăcea de fata asta, era deșteaptă, simpatică, frumoasă și mai ales cu bun simț. Ce îmi părea rău pentru ea, era că nu apucase să își urmeze desăvârșirea talentului cu care era înzestrată. Fetița asta de optsprezece ani picta dumnezeiește. Pe vremea când începuse să lucreze, cam acum doi ani, îmi făcuse un portet-schiță în cărbune care mă lăsa complet fără glas. De atunci, cu fiecare ocazie care puteam o ajutam să își vândă picturile și în momentele ei de restriște în care rămânea fără materiale ori pânză mă străduiam sa îi ofer minimul de sprijin pentru materialele de care ducea lipsă. Era și este greu să fi artist.
Nu trecu un minut în care eram pierdut în gândurile mele când, în colțul drept al mesei, într-o crăpătura adâncă de vreun deget am zărit o licărire roșiatică în lumina lumânării din mijlocul mesei. Luând o lalea din vaza așezată în fereastră am reușit să scot la suprafață, pe masa de un maro întunecat o mica pietricică roșie, strălucitoare și tăiată în forma unei lacrimi. Probabil vreo treizeci de secunde trecuseră, dar eu simțisem o oră și jumătate; de când am luat în mână piatra, mă gândeam - oare ce este? De unde provine?, A fost prinsă într-o bijuterie? Cui i-a aparținut? Cărei femei superbe îi făcuse viața mai frumoasă? Cărei fete îi aduse culoarea în obraji când o primise? Care fată va vărsa o lacrimă când va observa absența ei? De ce am văzut-o acum? De când era acolo? și mai presus de toate - Cine șezuse la masa mea?
Pe când Denisa terminase și al doilea ceai, nu apucase să mi-l aducă pe masă că clopoțelul de deasupra ușii răspândii un clinchet cristalin, nu pentru a speria, ci doar a anunța prezența unui client care intra. Pentru că eram cu totul pierdut pe gânduri despre piatră, nu am reușit să observ pe fereastră în peisajul înserat cine intrase. Auzind pașii apăsați care urcau puținele trepte spre noi, instinctiv m-am ridicat în picioare și închizând ochii am simțit acel parfum.
Era parfumul celor o mie de ani răsfirați în vorbele dăruite amândurora, în boarea de vară care adie peste cireșii înfloriți în grădina unei case, liniștite cu animale de casă care zburda de colo-colo, leagănul care purtase spre stele căzătoare atâtea vise și idei de noroc și fericire. Deschizând ochii, surpriza a fost să nu văd pe nimeni, ci doar în o secundă cineva să îmi așeze două mâini reci, fine, cu degete subțiri asupra ochilor, mirosind îmbietor și o voce caldă, dulce și duioasă care mă punea să ghicesc cine îmi ofera întunericul ochilor pentru visare.
Luând mâinile ei în ale mele mă întorc sărutându-le și o îmbrățișez pe Ingrid. Superba Ingrid care arată acum mai frumos decât arătase vreodată. Îmbrăcată într-o jachetă gri care îi ajungea până la genunchi, mă bucura să o văd acolo, aducând cu ea prospețimea și răceala de afară. O îmbrățișare scurtă fu doar ce îmi oferi odată ce nu apucase să își așeze jacheta în cuierul de pe peretele din spatele meu. Pentru că eram un admirator al ei și o iubeam din tot sufletul, mă oferisem să îi iau eu jacheta. Odată ce era așezată pe cuier, o îmbrățișare lungă și caldă îmi oferi o imagine total opusă de la întâmpinare. Așezată în fața mea, îmbrăcată într-o rochie deosebit de elegantă, în contrast cromatic, Ingrid își încrucișă picioarele sub masă și își așeza mâinile pe masă, luând în mâini ceainicul meu de ceai încă fierbinte, dar se răzgândi și îmi prinse mâinile în ale ei, spunându-mi că eu sunt cea mai bună sursă de căldură.
De îndată ce se așeza la masă, Denisa îi așeza în față tăvița cu propriul ei ceainic cu un ceai aburind, la fel de parfumat ca și al meu, plus o sticlă de apă de izvor, perfectă pentru calmarea fierbințelii ceaiului. Mulțumită, Ingrid, zâmbi către Denisa, iar aceasta se retrase repede de la masa noastră lăsându-ne singuri. Imediat ce ajunsese în spatele barului, în boxele din colțurile cafenelei se auzea încet debutul melodiilor lui Julie London. Era mâna Denisei.
'Ce mă bucur să te văd, Hugo'
'Plăcerea e de partea mea, iubito'
'Nu îmi mai spune așa, poate ne aude cine nu iți cunoaște povestea. Și cine știe ce mai auzim'
'Și nouă ne pasă?'
'Așa e, nu ne pasă, dar dragul meu, caută să înțelegi că nu toți văd ceea ce este cu adevărat'
Mâinile ei se strecuraseră sub mâna mea dreaptă, mângâindu-mi mâna, încercând să mă convingă că nu toata lumea are conștiința de a nu judeca ce văd.
'Ingrid, lasă judecățile acestea acum. Hai spune-mi ce ai mai făcut de când ne-am văzut ultima dată?'
'Mi-am terminat teza de doctorat. Am reușit să îmi termin de amenajat biroul de la Universitate. Acasă totul e ok. Săptămâna trecută am fost să o văd pe mama. De aproximativ două săptămâni sunt tot pe drumuri, iar luna viitoare va trebui să merg în Elveția. Am câștigat un proiect de cercetare și voi pleca într-o vizită de protocol și trebuie să îmi găsesc pe cineva care să mă însoțească.'
'Ce bine. Spuneai că te muți. Te-ai răzgândit?'
'Da. Îmi păstrez jobul la Universitate și așa nu mă mai mut.'
'Și nu ai pe cine să mergi în Elveția? Ce s-a întâmplat cu Filip, parcă îl chema...'
'Filip, da. El a ales acum mai bine de o lună jumătate că soarele din Spania e mai interesant decât să trăiască alături de mine. Mă așteptam.'
Auzind asta nu se putea să nu scap un oftat înainte de a sorbi din ceașca fierbinte de ceai. De când eu o cunosc pe Ingrid, nu cunosc să fi avut foarte mult noroc în materie de dragoste decât pentru o scurtă perioadă care nu a făcut decât să îi facă mai mult rău decât lipsa oricăror relații.
'Știu de ce oftezi și ar trebui să știi că nu îmi place. Greșelile mele sunt ale mele și eu trebuie să învăț din asta. Nu alții să se amărască pentru mine'
'Ingrid, știi ce simt eu pentru tine și cunoști de ce aș fi în stare să fac pentru tine' îi spusesem luându-i mâinile în ale mele mângâind-o.
'Hugo, te cunosc și știu ce simți. Știi că așa cum tu mă iubești așa te iubesc și eu. Dar știi că nu pot să fac nimic în privința asta. Iubirea noastră rămâne strict platonică, pentru că nici eu și nici tu nu cred că ai avea timp pentru o relație adevărată, mai ales având în vedere cât timp ne petrecem noi doi cufundați în muncă. Și tocmai pentru că te cunosc nu îndrăznesc să accept o relație cu tine pentru că nu vreau să pierd ce am mai bun pe această lume.'
Ingrid spuse astea uitându-se nu la mine, ci la mâinile mele cât se juca cu inelul meu, simțindu-mi agitația și eu simțindu-i pulsul care creștea făcând-o să roșească în obraji. Degetele ei lungi și subțiri păreau țurțuri de gheață care mă făceau să mă scutur din profunzimea ființei mele gândindu-mă la greutățile prin care a trecut și va trece în drumul ei spre cunoaștere și fericire.
'Nu ai un coleg la Universitate care să te însoțească sau bărbații nu mai lucrează în domeniul tău?'
Auzind întrebarea mea, Ingrid își ridica ochii ei superbi care își schimbau culoarea odată cu anotimpul - vara verzi, iar iarna căprui- și începuse să râdă ușor, lovindu-mă peste mână.
'Știi că e mare competiția și doar cei mai buni ajung să lucreze...'
'Cu tine. Da, știu.!
'Nu cu mine, ci la Universitate. Cerințele devin din ce în ce mai exigente, iar cei mai buni specialiști sunt pregătiți la noi și furați de străini.'
'Lasă, măcar la job îți merge foarte bine'
'Măcar, atât'
'Nu există așa ceva, știi că poți mult mai bine și în alte planuri, doar că acum preferi să te axezi doar pe un element.'
'Nu fi rău, Hugo. Ți-am spus că proiectul acesta reprezintă încununarea muncii mele asidue de 10 ani. E foarte important și îmi solicită toată atenția mea nemijlocită.'
'Să sperăm că nu vei ajunge într-o zi să uiți să mănânci și să bei'
'Pentru asta te am pe tine' spuse Ingrid zâmbind.
Nu știu exact ce se întâmplase însă în cafeneaua visurilor mele, unde în ultimii doi ani mi-am purtat pașii la un ceai, Ingrid căzu pe gânduri, atât de profunde încât privirea ei imobilă stătea fixata undeva pe tapetul de pe peretele din spatele meu, pierzându-se în modele geometrice care hipnotizau. Sprijinindu-și bărbia în pălmi, unghiile ei albastre de culoarea cerului senin vara, mă transportaseră pe mine într-o vreme de mult trecută, când de abia o cunoscusem pe Ingrid, iar atunci nu aveam nici cea mai mica idee în ceea ce avea să însemne viața mea împreună cu ea.
'Vino cu mine' spuse Ingrid în momentul în care reuși să iasă din starea de reverie profundă în care căzuse.
'Poftim? Mă surprinzi.'
'Vorbesc serios. Vino cu mine. Știu că atunci vei fi în concediu și mai știu că nici nu vei pleca undeva. Ca tu sa pleci undeva o săptămână e prea puțin. Te cunosc și știu ce vei face dacă ai avea mai multe zile de concediu.'
'Bine. Vin'
Răspunsul meu reuși să o dea pe Ingrid peste cap intru-totul, încât pentru un moment rămase cu privirea ațintită spre mine și lipsită de voce încerca să mă întrebe dacă glumesc.
'Să știi că vorbesc serios. Voi veni'
'Superb. Am să îți trimit toate detaliile. Sper că mai ai fracul acela gri.'
'Desigur. Ziceai că mă cunoști.'
'Normal că te cunosc. Și sinceră să fiu, habar nu am de ce nu te-am invitat din start să mă însoțești. Trebuia să știu că vei încerca să mă ajuți'
Seara știam că nu mai avea să dureze foarte mult. Uitându-mă la ceas realizam că afară era ora nouăsprezece, iar eu în două ore aveam să îmi încep garda. Ingrid îmi cunoștea programul de gărzi și îl primea imediat după mine. Nu știu pe cine a convins să îi trimită și ei informările asupra programului meu, dar știu că de un an de zile mă chinui să aflu și nu dau de persoana care mă "spionează".
Serile pentru Ingrid erau mult mai plăcute. Ea era liberă seara. Deși îi plăcea să lucreze foarte mult, niciodată nu o găseai la job după ora șaptesprezece. De obicei serile și le petrecea la felurite evenimente la care era invitată zilnic. Frecvent în treacăt prin oraș, în drum spre casă, aveam să aflu de la telefon că e ori la teatru, opera, cinema sau la vreun concert de mare clasă. Încercând să dai de ea în weekend era aproape imposibil. Când nu mergeam acasă să își viziteze părinții, venea să mă vadă. E adevărat, asta se întâmpla destul de rar - cam odată la 1-2 luni -, dar măcar venea să mă vadă. Eu când apuc ocazia și mă găsesc în orașul ei, nu ezit nici un moment în a o căuta. De obicei mergem să mâncăm paste la un restaurant cochet în coltul Pieței Centrale, urmată de o plimbare pe malul râului și apoi acasă la ea până târziu în orele dimineții.
Deși nu aveam nici un fel de relație, formală sau informală, unul pentru celalalt reprezentăm un sistem de valori la care fiecare ne raportăm cu stupoare și admirație. Mie mi se părea incredibil de ceea ce era ea în stare, iar ea îmi spunea frecvent că pentru a face ce fac eu, ea nu ar fi în stare nici dacă s-ar mai naște odată într-o familie de medici. Avem vorbe bune unul pentru celălalt, iar când e nevoie de dușul cu apă rece suntem primi care ne acordăm privilegiul de a îmbarca pe un montagne-russe cu scopul de a reveni la realitate și sănătos.
Muzica din cafenea devenea din ce în ce mai animată, melodii în franceză, germană și greacă creându-ne o stare de euforie și plăcere auditivă de nedescris. Denisa își făcuse și în această seară treaba cu finețe și talent desăvârșit, în timpul în care noi stăteam la masă ea ne schița din spatele barului. Nu peste mult timp aveam să văd atârnat pe peretele de lângă bar a tabloului nostru, sărutându-i mâinile, la o masă micuță, scurtă de un picior cu o lumânare micuță pe masă și lalele în pervazul ferestrei imense lângă care în stradă ardea un felinar portocaliu, ca o picătură de fier topit ce se pregătea să cadă pe asfaltul negru.
Privind-o pe Ingrid care pleca din cocheta mea cafenea, urcându-se în mașina ei neagră m-am trezit spunând: Ingrid, Te iubesc! Vino înapoi și lasă-mă să fiu cel de care ai nevoie. Și fii tu cea de care eu am nevoie.

25 octombrie 2011

Aniversare


19 septembrie 2011

Profetii?

Va, pensiero, sull'ali dorate;
va, ti posa sui clivi, sui colli
ove olezzano tepide e molli
l'aure dolci del suolo natal!
Del Giordano le rive saluta,
di Sionne le torri atterrate.
Oh, mia patria sì bella e perduta!
Oh, membranza sì cara e fatal!

Arpa d'or dei fatidici vati,
perché muta dal salice pendi?
Le memorie nel petto raccendi,
ci favella del tempo che fu!
O simile di Solima ai fati
traggi un suono di crudo lamento,
o t'ispiri il Signore un concento
che ne infonda al patire virtù!

31 iulie 2011

Late July Music

Buena Vista Social Club - Quizas, quizas, quizas

 Ibrahim Ferrer & Omara Portuondo - Quizas, quizas, quizas

Alin Nica - De cand ai plecat

Очи Чёрные (Ochi Cherniye) - From the game Syberia

Katy Perry - Fireworks

Frank Sinatra - Fly me to the moon

 Vadrum - The Barber of Seville (Classical drums)

Vadrum - The Marriage of Figaro

Vadrum - Rondo alla Turca

Eliza Doolittle - Pack Up

Otros Aires - Milonga Sentimental

Claudio Monteverdi - Lamento della Ninfa

Better version here.

Joaquín Rodrigo - Concierto de Aranjuez - II. Adagio
Video here.

Lenka - The Show

Lenka - Trouble is a Friend

Lenka - Heart skips a beat

Lenka - We will not grow old

Lenka - Roll with the punches

Lenka - Two

Walking In The Air (from: The Snowman)

City and Colour - The Girl

The National - Bloodbuzz Ohio

Good Charlotte - I just wanna live

Good Charlotte - Lifestyle of the rich and famous

Ordo Funebris - Malleus Malleficarum

Monteverdi: Sí dolce èl tormento, Thomas Cooley

O mio babbino caro - Hayley Westenra

Cellcom Israel - Cea mai buna reclama (סלקום נותנת לך כסף בחזרה)

Karen Elson - The Ghost who walks

Silbermond - Das Beste

Edith Piaf - La foule

Train - Hey, soul sister

Beaker - Ode to joy

Beaker - Habanera

Angela Gheorghiu - Habanera from Carmen by Georges Bizet

Nicu Alifantis - Ce bine ca esti

Franceska Filippi - Lost (Cover)

Raul Carstea & Constantin Neculae - Singuratate

Raul Carstea & Constantin Neculae - Zadarnicie

Raul Carstea & Constantin Neculae - Cantecul ingerului bufon

Raul Carstea & Constantin Neculae - Ca un fum de tigara, sufletul

Raul Carstea & Constantin Neculae - Cantec in ploaie

Raul Carstea & Constantin Neculae - Cantec de leagan

Katie Melua - If you were a Sailboat

Katie Melua - There are nine million bicycles in Beijing

21 iulie 2011

Din nou la teatru (II)

În timp ce urcam scările spre biroul lui Caius, că așa îl chema pe regizorul nostru, mă gândeam oare ce avea să îmi spună de mă purtase pe frigul acesta până la teatru și nu îmi spuse că a anulat repetiția de astăzi.
Ceea ce era și mai ciudat era faptul că umblau scenograful și costumierul ca doi câini pe lângă el. Costumierul era o persoană destul de atipică lumii teatrului. De obicei te-ai aștepta să vezi oameni boemi care ai putea spune că și-au dedicat viața artei teatrale cu tot ceea ce presupune această refugiere în spatele culiselor. Dacă te uitai la el nu ai fi zi că e un om căruia îi plăcea munca pe care o făcea. Era un om de înălțime medie, solid, chiar rubicond, etern având la gât înfășurat un metru de croitorie, deși el nu era croitor. Îl cunoșteam de când am ajuns în teatru și dacă țin bine minte, e singurul angajat al teatrului care era deja înaintea mea aici. De-asemenea nu prea îi plăcea foarte tare să iasă din atelierul său de costume; cred că lui îi plăcea foarte mult să își petreacă tot timpul între acele costume prăfuite din piese ne-mai jucate demult de nimeni, probabil acolo el era cel care făcea teatrul adevărat să existe. Teatrul Clasic.
Pe măsură ce urcam, vedeam cum aerul în jurul meu devenea tot mai greu și răsunător. Din golul scărilor care urcau spre etajele superioare un abur ușor se ridica către luminatorul de la ultimul etaj. Când puneam picioarele pe treptele metalice ale scărilor un sunet înfundat îmi dădea impresia unor gloanțe căzute pe un vas aflat în larg.
Am ajuns în fața coridorului îngust care mă ducea printr-o beznă desăvârșită spre biroul de lucru a lui Caius. Cu neîncredere, dar calm am bătut ușor în ușă de trei ori. Răspunsul veni prompt:
- Da! Intră.
Ușa se deschise scârțâind din balamale ca o fiară înjunghiată. Rareori chema Caius pe cineva în biroul său. Poate pentru că nu arăta ca un birou și ca un studio, unde pe pereți erau lipite fel de fel de schițe si desene ciudate. În mijlocul încăperii într-adevăr trona un birou, dar și acesta era obiect de recuzită. Părea cu totul un spațiun îngust, înghesuit și ciudat în care acum își încălzeau oasele 4 oameni înfrigurați. Ferestrele construite în moda pariziană, mici și pe un cadru metalic, dubios de subțire erau decorate cu flori de gheață care filtrau lumina albă a soarelui care nu se vedea de nori. Aici eram pe marginea de est a clădirii teatrului. Vara devine insuportabil de cald, iar iarna devine o mică Antarctică. Noroc cu șemineul uriaș instalat pe peretele de nord, care odată aprins răspândea o căldură comfortabilă care te făcea să adormi pe canapeaua de sub ferestrele înghețate.
- Caius, spune-mi. Sunt foarte curios să văd ce vești ai avea, atât de importante să îmi spui.
- Prima oară spunemi. Vrei o ceașcă de cafea sau una de ceai? Pot să îți ofer ceva?
- Știi  că nu beau cafea. De ce și încă acum mă mai întrebi - Caius râde. Ceai negru dacă ai, cu...
- cu lapte și miere. Dar nu dacă e polifloră. Da știu, am reținut.
Mica noastră scenă, le confirmă celor doi spectatori ai noștri că ne cunoșteam de mult deja și că devenisem obișnuiți unul cu celălalt.
- Păi am ales să te chem aici și să îți spun pentru că am considerat-o fiind ca cea mai bună opțiune.

5 iunie 2011

Muzica saptamanii 3. - 10. iunie 2011

The Verve - Bittersweet Symphony


Guns N' Roses - Sweet Child O' Mine


The White Stripes - Seven Nation Army


Deff Leppard - Pour Some Sugar on Me


The Ting Tins - That's Not My Name


Junior Caldera feat. Sophie Ellis Bextor - Can't fight this feeling


Billy Joel  - Piano Man


Creedence Clearwater Revival/Rod Stewart - Have You Ever Seen The Rain


Don McLean - Vincent


Aerosmith - Dream On


Foreigner/Cutting Crew - Died in Your Arms Tonight


The Beatles - Yesterday


The Beatles - When I'm 64


AC/DC - You Shook Me All Night Long


The Police - Every Breath You Take


Zaz - Je Veux


Zaz - Les passants


Nhumo - Turtuga ft. Mary


Luis Mariano - Rossignol de mes amours


Γρηγόρης Μπιθικώτσης - Δόξα τω Θεώ


Βραχο, Βραχο-Στελιοσ Καζαντζιδησ



18 mai 2011

Vremuri de mult apuse (1) |Work in progress|


Nu mai reusea sa isi aduca aminte cand o vazuse ultima oara. Brusc si dintr-o data si-a readus aminte de ea. Astazi in una din cele mai proaste zile ale existentei sale. Parca nimic nu ii iesea bine. Toate "afacerile" ii mergeau prost, se simtea mic, murdar si obosit. Stia ca ea nu are absolu tnici o legatura cu ceea ce se intamplase in ultimele saptamani insa ii placea sa creada ca isi a adus aminte de ea cu un motiv anume.

Cand a cunoscut-o nu credea ca avea mai mult de 16 ani, dar asta s-a intamplat deja demult; socotind dupa timpul scurs de atunci, de cand isi serbasera amandoi ziua de nastere impreuna, probabil ca acum avea in jur de 22 de ani. Nu stia sigur care dintre ei era cel mai mare, dar ceea ce stia sigur era data ei de nastere. Era aceiasi ca si a lui. Nu putea uita asa ceva niciodata.

El plecase acum 4 ani, 5 chiar, spre acele taramuri indepartate de casa lui, tocmai pentru a cunoaste lumea care ii statea la picioare dincolo de orizontul rastrans pe care il avea in fata. Ajuns in oraselul care avea sa ii fie casa pentru urmatorul an, din prima zi ii parusera toate trecerile de pieton de pe asfalt, clapele unui pian distribuite in tot orasul. Seara cand a ajuns o ploaie marunta uda pavelele care acopereau troturalul intr-un model impletit de piatra rece. Desi imaginea nu era una foarte calda, care sa invite, lui ii placu, pentru ca ii place si intotdeauna ii placu ploaia.

Ca si oricare alt calator odata ajuns in noua sa casa, dupa ce se desparti de doamna aceea draguta care ii oferi unde sa locuiasca, se indrepta spre fereastra camerei, pe intuneric pentru a lasa aerul sa ii intre in noua sa casa. Nu era neaparat ceva ce toata lumea face, dar pentru el era de o importanta cruciala; avea nevoie de aer rece, crud, proaspat. De abia dupa ce simti acel aer cum ii invada camera se simti cu adevarat bine. Intr-un access de ignoranta se arunca pe prima suprafata dreapta care o zarea in intunericul taiat ca de niste lame de sabie de lumina care trecea prin jaluzele. Acest lucru era oarecumm o greseala, caci ceea ce el crezuse ca era o canapea pentru a se intinde era de fapt o masa straniu de mare. Bine, am spune, dar asta nu este o problema, doar ca pe aceea masa exista un cos cu mici "atentii" pentru oaspetele acelui apartament; cos pe care el s-a aruncat cu toata puterea. In momentul de panica in care se simtise intepat in spate de multe suprafete neregulate si de duritati variabile, s-a speriat incat a alunecat in genunchi langa masa. Acum avea sa descopere ca pe un perete exista un aparat ciudat, sau ceea ce aducea a un echipament electronic. Uitand ceea ce se intamplase cu cateva minute mai devreme, el se concentra asupra ciudateniei care il privea. Ridicandu-se usor, fara zgomot de parca ii era frica ca va trezi pe cineva dintr-un somn profund, se indrepta spre usa pentru a porni lumina din camera. Odata aprinsa lumina, a putut sa observe cu claritate cum arata noua lui camera in care avea sa isi duca existenta.

24 aprilie 2011

Mood music - Saptamana 17.- 23. 04. 2011











Melodies of strong feelings expressed this week. Missing a lot of people and wished they were together with me.

10 aprilie 2011

Athina e intelepciune

Pierdem timpul care se scurge usor in jurul nostru ca si apa care ne atrage spre strafundurile ei. Oare daca as sta linistit aici, pierdut in timp, scufundandu-ma in apa. Esti tot ce am si tot ce pretuiesc mai presupus de orice.

Daca ti-as spune ca te iubesc, m-ai lovi? M-ai uri? M-ai izgoni? Te-ai scarbi?

Intrand pe usa ta, am simtit fiori. Te pot suna la ora 3 dimineata pentru ca stiu ca nu vei dormi. Adrenalina imi inunda arterele care poarta sangele plin de energie spre toate celulele corpului meu. Telefonul suna si vocea ta apare. Timpul se opreste si absorb tot ce vine dinspre tine. Iti aud respiratia, corzile vocale care se misca scotand acele sunete care iti dau caldura vocii tale. Frigul ma izbeste in fata si ma dau lacrimile. Esti departe. Esti departe. Prea departe.

Stiai ca imi este frica? Imi este frica de a muri. Nu de moartea insasi, ci de a muri singur. Imi e atat de frica incat nu mai vreau sa imi asum riscuri. Si putinele riscuri pe care mi le asum sunt cele care ma tin incordat, ma mint ca sa ma autocalmez. Sunt inconjurat de oameni care sufera in liniste. Sunt inconjurat de oameni pe care ii tratez ca pe fratii mei si cu toti imi ascund cate ceva.

Nu ma ascund pentru ca cu totii stiti ca spun adevarul. Si tot de la voi si chiar de la altii care nu ii stiti aflu ce imi ascundeti. Intotdeauna sunt eu, tu si ei. Intotdeauna sunt eu, tu si ei. Niciodata nu am regretat nimic din ceea ce am facut. Imi pare rau ca nu am profitat de toate ocaziile ivite ca acum a nu fie nevoie sa reflectez la asa ceva.

Nu te caut pentru ca nu sunt sigur ca ma vrei in viata ta.

M-am gandit sa o facem in pasi:
1. Sa ne cunoastem din nou. De data asta cum trebuie.
2. Sa recunosc ca imi placi.
3. Sa aflu daca tu ma placi.
4. Sa iesim in oras seara cand inca mai sunt flori in copaci, tinandu-ne de mana.
5. Sa ne asezam pe o banca si uitandu-ne unul la celalalt sa recunoastem daca ne iubim.
6.
7.
8.
9.
10.
11.  Sa te iubesc.

Pasii liberi sunt cei pe care ii hotarasti tu.

Nu mai vreau sa aud povesti, ori istorioare pline de "meaning" pe care nu le inteleg. M-am inhamat la ceva care o sa fie o constanta a vietii mele. Eu nu judec. Menirea mea nu va fi sa judec pe cine ajut ori nu. Menirea mea nu va fi de a ma hotari eu dupa bunul meu plac pe cine salvez ori nu. Poate salvez e un cuvant mult prea mare, dar ceea ce voi face va afecta vietile celor care vor trece prin mainile mele. Nu pot sa ma prostesc. Nu mai ma pot prostii. Trebuie sa intelegem ceea ce ne asteapta.

Viitorul ne ofera multe. Ce ne asteapta?

25 martie 2011

English

My first, only and last post ever in English.

Whenever trying to write something, I always get distracted. Except for those moments when I am in a state very close to absolute focus. Unfortunately for me, the talent for writing is not something very elaborate or cultivated in me, so my artistic skills might have a lot to suffer on this respect.
Got myself a lot of information in the past two weeks and now I am calmly ruminating through this information trying to make the most out of it. Unlike, past moments of my life, now I am fully satisfied with what I have accomplished. Taking part in The "Actor or Spectator?!?" project was one of the best weeks of my life yet. I was really fortunate to be together living under the same roof with other 25 people that I have never met before. It was interesting to see how we perceive each other and how many different opinions exist regarding my age (laughing).

I met kind people from Greece, Turkey, Slovakia, Poland and Bulgaria. I liked every single one of them but some really have to be mentioned. I am keeping all of them close to me as I am inviting them again to Arad, to Romania, to come and experience it, also during the mid summer day heat or during the cold winter winds and snow. No preferences exist, although some people I keep closer to my memory as we shared some really good and interesting 'experiences'.

Asimina, Mina... She was a constant supporter. (Laughing again). She was the one who actually wrote on a Post-It my real age and put it in the message box as public for everyone to hear. Besides this we also had some very interesting conversations about some peculiar questions she formulated for me to answer.

Smaro, was like always asking me to make the Internet on her computer work, but I couldn't get the hang of it as it was in greek and also abou finding that damn Hexalen which in RO is something totally different as it is in Greece. She was one od the few people to whom I could speak in french. The other one was Lenka. I felt really bad about not being able to find what she needed, and I hope she's keep's my memory intact. (Smiling).

Lenka was someone who I did not expect to find. She was kind and very curious, just like a little cat from the very beginning. (Winking). She was the first person that I started talking to in French, and also the girl who followed me around the most in our look city walk, and always asking very good and interesting questions. I t was a great pleasure to be able to answer them. Hopefully she will come again to RO to see all the beautiful things we have to offer, and to take all the pictures she wants. Also I want to talk her for the very warm and powerful hug at the end, it was something like a painkiller; It made me fell better afterwards. Can't wait to see you back to Arad again, or me in Slovakia. :D

Although Tomas, was like the weird pickle from the jar, I liked seeing him always being in a good mood and not let anything get to him. (Laughing). Thank God we did not have any more drinks for the last night before his departure home or else he would not leave to get back home. I want to thank him for all the laughs and funny moments and anecdotes he provided (M-I-S-S-I-S-S-I-P-P-I) and the huge amount of pictures he took.

Ali was a pure gentleman. Even if we called him Ali Baba, maybe not knowing that Baba means father, we saw him as someone very positive and very agreeable. As he said once, when he called me his brother not his friend I could say the same. He was and is a great guy. I am actually looking forward to finally going to Turkey. I like Turkey wven if I haven't been there yet. I have to note down the number for a hospital when I get there, as you never now how many sweets I can eat. (Laughing).

Orkun and Samet, were like brothers I never had. Very close to my age, very different from me, but at the sime time, good and cool guys. What the hell they deserve like 5 girls once to take out on a date. (Laughing). We will be painting the town red when I'll be coming to Istanbul.  Samet I hope you will remember my real name by the time I get there. (Laughing).

July was awesome. Just seeing her dance was like OMG. And also seeing how the others were looking at her while dancing was amazing. Everybosy was silent being something like mesmerized. She truly was great and I found her to be very friendly and open. Even if see would restrain herself from talking to much, as she told me once because her English is bad, each time we spoke it was good. I really want to see her again if I ever get to Bulgaria and especially to Sandanski if I remember properly. I was really happy that she had a great time, as this was her first experience with Youth in Action and we were the first ones to introduce her.

With the Polish team we had a lot of fun. (Laughing). You, the ones who do not know, what could probably talk about? Well the Polish team brought something like a lot of chocolate (love them for this) and a lot of drinks (me and Tomas and Orkun appreciate this; Laughing again). We really enjoyed everything they brought with themselves to Romania and what they shared with us.

 Ivo. Good for you. This guy was like amazing. Just hearing him laugh was insane. I know he is a good guy and he has proven to me ever since the first intercultural night that he knows a lot, and I value his knowledge. And also thank you about the precious info about Bulgaria. A lot of stuff that I did not know before. Man if I ever go to Varna I'm taking you out for a beer.

I am thankfull for this whole week and hopefully we will get to see eachother again. Maybe in our projects, maybe in your projects or simply as friends visiting friends. Hopefully I will meet Evi as a hospital manager of the AHEPA University Hospital (Smiling). Also hopefully if one of you guys ever gets a Nobel somebody will than me for some kind words (really laughing my ass off).

Wishing to see you guys and girls again!

I think the first guy ever to participate in a youth project was possesed by the spirit of Euclid. Our favourite geometric shape... The circle.




19 februarie 2011

Din nou la teatru

Puneam din nou piciorul în teatru. Nu îmi venea să cred că trecuse atâta timp de ultima oară când am fost pe scenă. Sala arăta la fel, luminile erau la fel de puternice, doar pe scenă aveam senzația că e mai frig ca de obicei. Mult mai târziu aveam să îmi dau seama de ce îmi era rece.
Așteptând regizorul să apară, m-am apucat să fac mici vocalize să îmi dreg vocea puțin slăbită după o răceală ce ma ținut 2 luni. De fiecare dată când aveam de susținut repetiții ajungeam cam printr-e primii, dar întotdeauna înaintea regizorului. Acum eram primul ajuns, trecură vreo un sfert de oră dar nu apăruse nimeni încă. De curiozitate îmi iau fularul înfășurându-l în jurul gâtului și dau să ies pe una din ușile spre culise, să vad dacă nu cumva e cineva pe la cabine. Vroiam sa fiu sigur că nu am încurcat zilele sau am venit prea tarziu ori mult prea devreme. Intru în una din cabine și caut să vad ce dată este astăzi, pe calendarul de pe perete era evidentă data, era cea bună. Ori înțelesesem eu prost ziua sau ceva nu e bine în ceea ce privește ora. Ieșind din cabină, am mers prin mai multe coridoare spre ieșirea din teatru, la biroul unde trebuia găsit un „portar” nu era absolut nimeni. Se mai întâmpla ca acesta să iasă afară să fumeze și el o țigară, așa ca dau să ies în spate să vad dacă îl găsesc. Deschid ușa care dădea spre parc și mă uit în stânga-dreapta, dar nu era nimeni. Bizar. Frigul era deja foarte pătrunzător și mă hotărăsc că e timpul să intru înapoi, era mult prea frig pentru cineva îmbrăcat ca mine doar într-un pulovăr nu foarte gros și mai ales fără palton.
Zăpada afară era măturată de vânt și era până la genunchi pe lângă trotuarele necurățate.
Trag ușa masivă după mine și aud voci, merg spre biroul portarului și îl văd uitându-se la televizor, el moțăind pe un scaun. Ciudată reacție. Am ales să nu îl deranjez și am luat-o din nou, încet prin multe coridoare spre sala unde aveam să ne desfășurăm repetiția de astăzi, ultima a săptămânii.
Urc scările care duceau spre culisele scenei și trec pe lângă cele două oglinzi ce se privesc, întotdeauna mi s-au părut atât de ciudate și oarecum trecând pe lângă ele te apucau fiorii, acum doar nu știam dacă e de la frig sau de la orice altceva.
Acum intrând în sală, luminile pornite parcă au mai încălzit puțin aerul rece care înainte domina sala goală. Ajuns aici văd cum pe una din uși, în spatele meu venea regizorul împreună cu costumierul și scenograful teatrului. Parcă se certau, nu am înțeles despre ce vorbeau, dar când m-au văzut stând în lumina unui reflector s-au oprit din discuția lor și veneau zâmbind spre mine.
- Ce bine că ai ajuns! Te așteptam.
- Bine că am ajuns? Eu eram aici deja de cel puțin un sfert de oră. Unde e restul?
- Unde sunt fetele? Unde e Clara? Unde e Matei?
- Sunt acasă. I-am anunțat pe toți să rămână acasă.
- Păi de ce? Cum o să repetăm noi piesa? Și de ce mă rog pe mine m-ai scos din casă dacă ai renunțat la repetiția de astăzi? Că din câte văd asta ai cam făcut...
-Stai liniștit, nu te-am anunțat cu un scop anume. Pentru tine am vești
- Ce vești? Ce fel de vești? Ce poate fi atât de important de nu mă puteai anunța telefonic?
- Păi, haide la mine în birou și îți spun.
- Nu poți spune din cauza lor sau ce?
- Nu, nu și ei vin cu noi.
- Bine stai să îmi iau paltonul și vin în două minute.
- Haide, te așteptăm.
În timp ce ieșeau pe ușă și eu mă îndreptam spre rândul al patrulea unde mi-am aruncat paltonul pe scaunul cu numărul 19, mă gândeam oare la ce avea să îmi spună. M-am așezat puțin pe locul meu preferat din sală și mă uitam spre tavanul sălii pe care vroiam de multă vreme să fac ceva să nu mai arate așa de urât. Gândindu-mă puțin, am tras adânc aer în piept și am urcat spre biroul unde iși ducea veacul regizorul nostru când nu era pe scenă, adică locul pe unde trecea el mai puțin.

(v.f.c.)

5 februarie 2011

Soy tu aire

1 februarie 2011

Mrs. Frankee (2)






Si cea mai mare surpriză, căutând pe TuTub. În momentele ca acesta mă bucur că există internetul. :P






© 2003 - 2011 Franceska Filippi

30 ianuarie 2011

Lascia ch'io pianga

Lasciatemi piangere. Voglio sentire il mio dolore.

29 ianuarie 2011

AMBULANZA


Pentru a scrie, și nu a fi doar exercițiu de gramatică, ai nevoie de inspirație.

Inspirația care variază inconsistent pe de-întregul in decursul vieții unui autor.

Zilele trecute eram la spital. Cunoșteam spitalul de mult timp și eram de al casei, aici mi-am petrecut multe zile din anii mei de facultate. Mulți din doctorii care conduceau secțiile acestui spital mi-au fost dascăli. Acum însă veneam ca însoțitor al unui pacient. De când îmi petrecusem prima data o garda aici, acesta sa schimbat foarte mult, in sfârșit lucrurile au luat-o pe făgașul normal iar oamenii care veneau in acest spital sa fie vindecați nu mai erau întâmpinați de mobilier vechi, cariat și decupat, de pereți verzui scorojiți și de o culoare dubioasa. Aerul care plutea in spital nu era acela de boala, pestilentă și clorul folosit de personalul de curățenie pentru a curata sângele, voma si lacrimile ce îmbăiau podeaua. În sfârșit aici mirosea a liniște, vindecare... a sănătate.
În timp ce urcam treptele pana la etajul al V-lea ma întâlneam pe scări cu fel de fel de oameni, pacienți, foști colegi, asistente cu care schimbasem in facultate vreo 3 vorbe de-a lungul anilor. Mulți aveau zâmbete pe fată care îmi arătau ca le eram agreabil, dar au fost și alții care triști m-au întâmpinat și știam ca aceia erau cei care îmi duceau dorul, zâmbind la sfârșit doar când le spuneam ca ne vom vedea in curând.
De câțiva îmi era chiar dor, de putinii care au știu sa își deschidă sufletul, casa, mâinile, mintea pentru mine. Urcând pe acele trepte îmi readuceam aminte zilele in care stăteam ore in sir la examene care nu se mai terminau, cum fugeam de colo-colo când eram chemat de alt medic, cum am ajuns in anii de rezidentiat sa îmi petrec triunghiul amoros cu spitalul-facultatea și acasă. Acasă unde ma aștepta ea, soția mea. M-am bucurat de ce aveam acasă sa ma aștepte, fiind ea înțelegea ce îmi este important in viața mea; știa ca o iubesc și este mai presus de toate, dar in același timp vedea cu cât drag vorbeam despre gărzile nesfârșite si orele lungi petrecute ori pe drum cu pacienții, sau momentele intense din sălile de operații unde o milisecunda putea tine un om in viata sau deveneai automat criminal.
Ajuns la etajul V pășeam încet și ușor spre salonul unde ma așteptau cele mai importante persoane din viata mea. Niciodată nu avusesem atâtea emoții ca acum, acum știu și eu într-un final cum se simțeau toți acei oameni cărora le-am spus ca mamele, tatii, surorile, frații, iubitele, iubiții, soții erau in pericol de moarte, ori ca au scăpat ca prin urechile acului din situații in care mureau sigur, ori cei care ma vedeau ca Îngerul Morții când le spuneam ca cei dragi pe care veneau sa ii viziteze ne-au părăsit pentru cealaltă lume. Nu credeam ca acel drum scurt pe care îl făcusem de atâtea ori pana într-un salon putea sa ma facă sa ma simt asa de speriat. Cu pașii moi pentru a nu face zgomot, odată ajuns in fata ușii ușor o deschid ca sa vad ceea ce avea sa fie cel mai frumos lucru văzut vreodată, soția mea dormind in pat cu fiica noastră in brate. Ușor ma îndrept către ele, sărutându-le pe frunte și o iau pe micuța Athina in pătuțul ei sa doarmă. O așez cu grija și o acopăr cu o păturică de culoarea piersicii pe care mama i-a cumpărato. Soția mea se trezise când o așezasem pe Athina in pătuț. Ma prinse de mana și ma strânse.
Ma îndrept către ea ii șoptesc in ureche ca o iubesc și o sărut. Ma întorc spre canapeaua care privea patul soției mele și o sărut pe mama pe obraji mulțumindu-i ca a rămas cu fetele mele. Mami nu zice nimic și îmi mângâie obrazul. Se așează înapoi și nu pleacă pana nu vine tata, care era plecat pana peste drum ca sa cumpere florii de așezat in camera. Nu apucasem sa ma reîntorc la patul soției ca tata aparu in ușa cu trei cale superbe, preferatele soției mele. Ridicându-mă in picioare, îl îmbrățișez pe tata care ma sărută in frunte.
- Fiul meu...
- Tata.
- Acum și tu ești ca și mine. Ai scăpat de tot ce era urat in viata ta și ai primit cel mai frumos cadou ce se putea primi vreodată. Un copil, sânge din sângele tău și făptura ta.
Îl văzusem cum in timp ce spusese aceste lucruri in coltul ochilor ii infloriseră lacrimi, care refuzau sa cada pe obrajii tatei. Vocea ii era neschimbata și îmi spuse:
- Ti-am anunțat socrii imediat după ce te-am sunat și pe tine. Ne bucuram ca ai ajus asa de repede, credeam ca nu vei reuși prea devreme sa scapi de obligațiile tale. Cum a fost drumul?
- Bine tati. A fost OK. Mulțumesc ca i-ați sunat și pe ei, spuneam întorcându-mă către mama.
Neștiind cum sa ii mulțumesc tatei pentru flori, am rămas o secunda suspendat in lumea in care aceștia erau lângă mine rescandându-ma a fi un om bun. Nu apucasem prea bine sa ma dezmeticesc ca și îl văzui pe tata cum așeza florile in vaza de lângă fereastra.
Soția mea zâmbea văzându-mă și bucurându-se ca am ajuns la ea.
- Îmi era frica ca nu vei ajunge astăzi.
- Nu trebuia, ți-am promis ca voi ajunge, in plus oricum trebuia sa ajung mâine oricum.
- Mulțumesc. Ai văzut-o? Ti-ai văzut păpușa ta?
- Da si e la fel de frumoasa ca și tine.
- Este dar va fi și mai frumoasa, te moștenește și pe tine.
- Ma faci sa rad. Iubita mea, nu ești obosita?
- Sunt, puțin, dar îmi este bine.
- Poți dormi dacă vrei, eu sigur nu plec nicăieri odată ca sunt aici.
- Nu nu, vreau sa te sorb din priviri toata ziua. Mi-a fost dor de tine, spuse in timp ce îmi lua mana in a ei. Mi-a fost dor de a te vedea lângă mine, de a-ți mirosi parfumul.
- Sunt aici și voi sta cu voi, nu mai plec degrabă niciunde.
- Iubitule...?
- Da, draga mea?
- Te iubesc!
Spunând astea pleoapele i se așezară una peste cealaltă in timp ce adormi pașnic. Era foarte obosita. Merita sa se odihnească. Ambele meritau sa se odihnească. Pentru ele a fost o zi lunga.
- Te iubesc și eu!
Uitându-ma lângă pat cu drag vad micuța mea fiică, atât de dulce și de inocenta de imi dădură lacrimile. Lacrimi de bucurie și tristețe împletite într-un hohot de neoprit.

DevianArt: [link]
dA photolink: [link] 

7 ianuarie 2011

C. Ioana

Ai ramas aceiasi fetita care erai si in copilarie, ceea careia ii placea sa se joace cu papusi. Papusi fara viata, papusi la care nu te asteptai sa se ridice din multimea celor aruncate in colt cand te-ai plictisit de ele.

Aceasta papusa se ridica, isi lasa inima facuta bucati in mainile tale si pleaca neuitandu-se inapoi.

Ioana, La Multi Ani!