17 octombrie 2010

Scarile se ridicasera de mult

Sursa imaginii - DeviantArt -click foto-

Timpul petrecut in lumina se pierde. Timpul petrecut in intuneric creste ca importanta, pentru noi e mai confortabila panza noptii care ne invaluie in secret si mister.
Am pornit acum cativa ani intr-o calatorie ce avea sa fie memorabila. La inceputul acesteia eram deja obisnuit cu tot ce implica "a calatori". Era o rutina gandita a usura eforturile noastre in a ne deplasa dintr-un punct in altul; rutina care se vedea cel mai bine la aeroport. Am parcurs acelasi drum, am trecut prin aceleasi usi si m-am asezat pe aceiasi banca din acelasi aeroport. Asta nu era decat o pauza din punctul care avea sa insemne sfarsitul unei vieti normale.
Domnisoara care ne verifica biletele in imbarcarea in avion era foarte frumoasa si placuta in exprimare si limbaj. Credeam ca va fii persoana pe care o voi admira cel mai tare din acel avion. Atunci pentru mine devenea cea mai importanta persoana. Putea fi doar o stewardesa si in acelasi timp sa fie mai importanta decat o printesa dintr-o casa regala importanta europeana.
Cuminte ma indreptam catre locul meu, cautasem randul care mi l-a aratat acea domnisoara dragutza. Randul 7B. Fericita combinatie nu cred ca era, avand in vedere ca in partea mea dreapta erau trei scaune pe rand. Nelinistit ma indreptam catre randul 7. Acolo scria A1. Ceva nu era bine, totul era inversat, asa ca imi ridic privirea mirata de la scaune si privesc inspre usa, sperand sa vad acea stewardesa draguta. Nu era. Intre timp cineva ma batuse pe umar. Ma intorc si observ o alta domnisoara care ma intreaba daca ma poate ajuta. Aratandu-i biletul o intreb daca imi poate arata locul meu. Aceasta se intoarce si imi arata pe partea cealalta doar doua randuri de scaune, mai mari si cu distante mai mari intre ele.
- Acolo este locul dumneavoastra, cel dinspre culoar.
Multumind ma indrept spre locul meu. Acolo vad ca erau acel tip de scaune care se rabateaza si devin mai confortabile pentru zboruri lungi. Am deschis compartimentul pentru bagake si imi las bagajul meu de mana, dupa care imi pregatesc garderoba incat sa stau confortabil pentru un zbor de 12 ore pana in Japonia.
Eram imbracat as zice ca intotdeauna, pantaloni usori de un crem deschis, o camasa de bumbac de calitate si o vesta englezeasca de lana. Pantofii erau maro, iar sacoul la fel. Mi se parea ca arat destul de decent. Nu paream eu cine stie ce si probabil aratam ca multi altii.
Pe masura ce toata lumea isi lua locurile in avion eram oarecum multumit ca locul de langa mine era neocupat. Oarecum apreciam linistea si faptul ca nu trebuie sa vorbesc ori sa fac mutre de complezenta in prezenta unei alte persoane. Linistit am asteptat cu ochii inchisi imaginandu-mi Japonia, momentul in care avea sa fie anuntata prezentarea masurilor de siguranta.
Nu credeam ca locul se va ocupa. Era deja destul de tarziu si avionul cam trebuia sa decoleze, eu eram deja resemnat cu gandul ca locul de langa mine nu se va ocupa, poate resemna nu era in mod neaparat cel mai bun cuvant pentru a descrie situatia dar imi convenea lipsa unui partener de discutie. Era prima calatorie pe care o faceam singur si oarecum parea ca si primul meu zbor.
Undeva exact in momentul inchiderii usii dar inainte de a fi blocata si pregatita avionul pentru decolare se auzi o bataie in usa. Aceiasi stewardesa care ma intampinase pe mine atat de placut acum deschise usa cu o expresie mirata pe fata cum nu cred ca am vazut pe nimeni vreodata, intampina in usa o domnisoara care respira putin mai accelerat. Acesta intra si ii aratase stewardesei biletul uitandu-se in acel timp la ceasul ce se legana elegant pe incheietura mainii. Stewardesei ii reveni pe fata un zambet jucaus cand vazu locul de pe biletul calatoarei surpriza. Toti pasagerii care o puteau vedea pe ultima calatoare stateau ca pe ace, aplecati in fata si cu gatul intins sa o studieze. Astfel in drumul acesteia spre - ceea ce aveam sa aflu doar dupa reintoarcerea mea din Japonia -  unul din cele doua locuri libere din avion, intamplarea facuse ca locul de pe biletul ei sa fie exact locul de langa mine.
Habar nu avem ca pe masura ce timpul trecea, eu incepusem sa ma aseaman tot mai tare ca si ceilalti pasageri, aplecat in fata si cu spatele arcuit pregatit sa sar in sus la cel mai mic sunet. In timp ce toata scena din fata mea se desfasura, oarecum imi doream sa o cunosc. Parea genul de persoana importanta si era exact acel tip de om care impresioneaza doar prin simplul fapt ca se afla acolo. Daca nu eram in acel moment in avion si o vedeam pe strada pe domnisoara care incepuse sa ne captiveze pe toti, ea ar fi fost aceea persoana care trecand pe langa ea m-ar fi facut sa zambesc usor intr-un colt al gurii asta inaintea zambetului larg ce avea sa urmeze.
Stewardesa aceea draguta dupa ce ii inmana biletul inapoi domnisoarei se intoarse inspre directia mea si zambise. Din nou. Dupa repozitionarea mea in scaunul avionului am inceput sa suspectez ceva straniu. Uitandu-ma la locul liber eram multumit ca nu statea nimeni langa mine, eram chiar "satisfacut" de lipsa unui posibil interlocutor. Nefoindu-ma si adoptand o atitudine calma, ma uitam pe sub gene catre usa. Aveam impresia ca trebuia sa ma ascund ori sa trec cat mai neobservabil. Nu trecura nici 2 minute decat usa se deschise ultima oara dar pentru mine parca trecusera vreo 2 ore intregi. Incercand sa ma uit la ceas aud pasi si ridicandu-mi privirea vad cum undeva la 4 metri de mine ultima pasagera face pasi grabiti pe culoar spre mine.
Nu neaparat spre persoana mea, dar cel putin inspre directia mea. Facea niste pasi grabiti, largi si apasati ca si cum nu ar fi vrut ca avionul sa ii zboare de sub picioare. Cu oarecare teama priveam prin hubloul aflat in dreapta mea cum afara oamenii imbracati in salopete rosii munceau. Uitandu-ma la ei inca puteam auzii acei pasi si ce nu imi placea era faptul ca veneau tot mai aproape de mine. Acelasi ritm, aceiasi intenstitate... dar stai. Pasi se oprisera pe masura ce ii auzisem foarte aproape, nu vroiam sa intorc capul si sa ma uit in stanga mea.
La acest moment aud un clinchet deasupra mea si involuntar ridic privirea unde inconjurata de un halou de lumina galbuie puteam vedea gatul si barbia acelei domnisoare. Gandul meu imediat nu a fost ca s-ar putea aseza langa mine, ci " ce persoana frumoasa". Auzind al doilea clinchet las capul automat jos si privesc scaunul din fata mea. Nu apuc sa vad foarte mult, campul meu vizual fiind invadat de o silueta parfumata si parca desprinsa de pe aceasta lume. De indata ce aceasta s-a asezat in scaunul liber langa mine, stewardesele incepura instructiunile de siguranta in caz de accident, ceea ce inseamna ca mai avem putin de trei minute pana decolam. Nu stiu daca cineva a inregistrat odata timpul in care personalul de bord impartasesc aceste informatii, dar din experienta anterioara niciodata nu dura mai mult de trei minute.
Dupa acel rastimp de trei minute auzim cum rapid ne anunta capitanul ca incepem procedura de decolare si ne ruga sa ne punem cu toti centurile. Incepeam ascensiunea catre ceruri. In toate calatoriile anterioare exista un moment in acest ritual, diferit. Am auzit capitanul vorbind in timp ce decolam, am ascultat muzica ori our si simplu am auzit muzica motoarelor care ne vor purta la 20.000 de metri. Acum orice ar fi fost nu mai tinusem minte, aveam ceva langa mine care nu ma lasa sa ma pot concentra la aspectele care faceau placute pentru mine un zbor cu avionul. Iesisem de pe pista de taxi si ne pozitionasem pe pista de decolare, moment la care cineva imi pune mana pe antebrat si aud in ureche, puneti-va centura. Acum observam ca eram atat de prins cu gandurile mele incat nu observasem momentele anuntate de catre echipamnetele avionului. Grabit imi trag centura peste picioare si mi-o infasor in jurul mijlocului strangand-o confortabil in jurul taliei. Imediat ce am ichis centura, avionul incepuse sa se miste prinzand putere si impingandu-ma in scaun. Acesta era momentul meu de placere in toata calatoria cu avionul; aici simteam ca exista ceva mai puternic ca oricare om si putea fi mana divinitatii care ne readucea aminte de adevarata noastra marime in univers.
Purtat catre o lume in care nu exista durere ori deziluzie, o lume in care nu exista dezamagire ori parasire, m-au trecut fiori reci in timp ce auzeam in minte si simteam cu putere toata dragostea din lume. In toate momentele in care simteam puterea lumii eram dus in acel locas al sufletului meu in care ma legam de tot ce era superior si deasupra simplei conditii umane. Deschizand ochii in timp ce simteam usurarea fortei care imi impingea intregul corp in scaun, nu stiu de ce dar prima si prima data ma uit in dreapta mea. In dreapta mea nu mai era locul gol ci ocupat de o domnisoara foarte frumoasa, acum ca o vedeam si mai bine. Era si ea cu ochii inchisi. Ei, bine, vedeti voi eu pana la acest moment nu vi-am descriso. Nu am gasit propice nici un moment pana acum si asteptarea mea a meritat. Pana nu demult avea ochelari de soare pe ochi. Poate ne gandim ca nu ar fi avut rost sa poarte ochelari de soare pana acum, dar ce nu v-am spus a fost ca era iarna, zapada afara se depuse in strat subtire pe strazi si copaci, poleindu-i intr-o mantie stralucitoare de lumina. Pana la momentul in care se asezase langa mine ii purtase. Acum puteam sa o vad si mai bine si sa o admir in totalitatea splendorii ei. Era atat de frumoasa incat imi era oarecum frica sa nu fie doar o iluzie. Avea de parcurs un drum foarte lung ce dura 12 ore, poate adormisem imediat dupa decolare si acum visam, dar nu era asa caci in cateva secunde am simtit cum avionul intrase intr-un gol de aer si cazu cativa zeci de metri. Atunci deschise si ea ochii.
Nu vazusem la viata mea foarte multe persoane cu ochii negri, estimam undeva la vreo 20 in total dar ce a urmat sa vad m-a lasat cu totul fara grai. Femeia de langa mine avea culoarea irisul atat de incredibila incat imi venea foarte greu sa cred chiar si vazand-o in fata mea.

Avea ochii purpurii.

Era un violet intunecat cu reflexe mai usoare inspre lumina. Ochii ei mari cu gene lungi si sprancene perfect conturate si la o curbura mai mult decat perfecta ii faceau ochii de o frumuseste de neegalat. In acel scurt moment in care o privisem in ochi, eram transportat pe o creasta de munte inalta, deasupra lumii, privind albastrul infinit al cerurilor care se desfasurau in jurul meu. In acea scurta privire parca gasisem tot ce am pierdut vreodata. In timp ce eu eram in varful lumii, isi drese vocea si ma intreba:
- S-a intamplat ceva?
- Ah, nu, nu. Nu e nici o problema, doar ca...
- Spune-mi!zise cu o voce mieroasa.
- Ai ochii atat de...  nobili.
- Multumesc. Complimentul tau e original. Nu l-am mai auzit pana acum. Mi s-a mai spus ca am ochi de inger, ca sunt foarte frumosi, ca sunt incredibili si altele, dar pana acum nobili nu a mai spus nimeni.
Dupa ce imi spuse asta isi indrepta ochii spre mainile sale si apoi din nou spre mine.
- Eu sunt Megara.
- Imi pare bine, eu sunt Hugo.
- Buna Hugo, spuse zambind strengareste.
Nu stiu de ce dar odata cu acel zambet am vrut sa aflu tot ceea ce se putea despre aceasta femeie. urcati in cele mai inalte straturi ale atmosferei ne indreptam usor catre un taram necunoscut mie si probabil si Megarei. Parea genul de persoana care sa fie ori vedeta internationala ori sotie a unui barbat important. Nu parea a fi femeie de afaceri si nu m aputeam gandi la o alta profesie care sa i se potriveasca. Se vedea clar ca avea stil, eleganta si bun gust doar observand cum era imbracata si accesorizata. In aceasta privinta ce mi-a atras privirea au fost pantofii care ii purta in picioare.
 O pereche discreta neagra de pantofi cu toc destul de inalt si subtire decorati simplist cu o fundita tot neagra de matase. In spatele fiecarui pantof la calcai erau 5 linii albe care coborau catre zina in care se afla degetul mic. Si felul in care era imbracata spunea destul de multe despre stilul ei. Micuta rochie neagra care era purtata perfect. Pe mana stanga la incheietura mainii un ceas discret si de valoare, iar pe cealalta o bratara superba in 2 culori formata din inele ce reproduceau cheia greceasca si niste micuti cruciulite cu bratele egale, iar pe degetul inelar drept un inel stil de orfevarie medievala cu o piatra de o culoare ce aducea a safir. De asemenea avea la gat un colier stil grecesco-turcesc de dimensiuni impresionante si de o frumusete ce te lasa cu gura cascata. Foarte rar vedeai bijuterii de dimensiuni mai mari ca unui colier de perle care sa se potriveasca cu o tinuta Little Black Dress. Poate faptul ca era si foarte bine imbracata cat si cat era de frumoasa o facea absolut fermecatoare. Oricum avea toate acele atribute fizice care mie imi atrageau imediat atentia si fata de care tineam foarte mult inainte de a ii spune unei persoane ca este frumoasa. 
Privind acum prin hubloul din dreapta mea zaream profilul ei. Megara avea un profil asemanator fetelor de imparati si imparatese de pe monedele din antichitate. Parul ei lung, ondulat cu bucle mari o faceau sa arate a papusa, iar banda de matase ce ii tinea parul „greceste” o facea sa arate a printesa din vremuri de mult apuse. Uitandu-ma la ea vedeam clasa, eleganta, stil si bun gust. Vorbind cu ea si studiindui miscarile si maniera de a conversa aveam de invatat mult mai multe decat mi-as fi imaginat vreodata.
Nu peste mult timp dupa ce primisem OK-ul de a desface centurile de siguranta, stewardesele au inceput sa circule printr-e noi oferindu-ne cafea ori alte bauturi. La momentul in care acea stewardesa care ne intampinase pe amandoi se apropia catre noi ma pregateam sa ii atrag atentia, dar cineva mi-o lua inainte. Megara isi intinse mana stanga spre a fi vazuta de aceasta si o chema cu o voce foarte placuta catre noi. Eu oarecum surprins m-am uitat catre Megara si ii spun zambind:
- Mi-ai furat stewardesa! Eu vroiam sati-o iau inainte si sa o chem aici.
- Poate ti-am citit gandurile, poate stiam ca asta vrei sa faci, sau poate m-am asteptat la asa ceva, spuse Megara ridicandu-si spranceana stanga si lasand un raset domol sa ii iasa printr-e buzele bine formate. Zambind, ma intorc spre partea dreapta, rastimp in care stewardesa ajunge langa noi si punand mana dreapta pe umarul meu ne spune:
- Ma numesc Anna si sunt la dispozitia dumneavoastra. Va pot ajuta cu ceva?
Megara ii ceruse un meniu de bord atat pentru mine cat si pentru ea. Ceea ce nu anticipasem niciodata avea sa se intample in urmatoarele 12 ore.
            De indata ce Anna venise cu meniurile si ni le lasa pentru consultare Megara spuse:
- Nu considera asta ca ceva indraznet, dar este seara si sunt sigur ca nici tu ca si mine nu ai luat inca cina. Eu fiind destul de des pe drumuri, am invatat sa imi adaptez orarul de masa in functie de oamenii pe care ii intalnesc. In plus considera aceasta posibilitatea de a ne cunoaste mai bine si a nu fi straini pentru toata durata calatoriei noastre.
- De acord. Daca tousi trebuie sa ne suportam unul pe celalalt pentru o calatorie asa de lunga macar sa incercam sa ne intelegem.
- Nu ne putem intelege pana ce nu ne vom cunoaste, de aceea acum te scot la cina, spuse Megara razand.
- Nu ar fi fost normal sa te fii invitat eu? intreb eu.
- Ar fi fost conventional, dar daca doresti putem incepe din nou, sa ma ridic si sa vin inapoi sa facem cunostinta?
- Nu, nu nu este nevoie, spuneam cu jumatate de gura razand. Atunci observasem ca avea un suras care parea desprins dintr-o pictura, atat de bine delimitat si simetric incat ai fi zis ca insasi Da Vinci l-ar fi calculat.
           
(Partea I)

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu