10 martie 2010

Vorbe de duh

Ieri descopeream.

Mereu am incercat sa aflu sensurile ascunse ale lucrurilor. Meru am incercat sa inlatur aura de mister din jurul oricarui lucru, oricarei persoane, oricarei carte, film, salut, zambet, lacrima…

De fiecare data cand cineva imi oferea o bucata de informatie eu vroiam sa o am pe toata si astfel ma ambitionam cu adevarat a cauta sensurile ascunse ale lumii. Cand o frunza cadea de pe o ramura vroiam sa stiu de ce. Daca un fulg de zapada era mai mare decat unul mai rece vroiam sa stiu de ce ! De fiecare data cand am ales sa ma uit la soare imaginandu-mi ca undeva in spatele soarelui se ascunde un secret care asteapta sa fie descoperit am stiut ca sunt cu un pas inaintea lumii. Asa simteam.

Astazi ascund.

Vreau sa aflu secrete cat mai tenebroase si cat mai intunecate si sa le pastrez. Ador misterul si toata negura lipsita de culoare care il inconjoara permanent. Am fost o lumina dar astazi sunt o farama de intuneric care doreste sa razbeasca spre centrul sau, spre cele mai ascunse secrete care fac lumea sa fie un loc magic. Nu inteleg cifrele ascunse in exercitii si ecuatii dar inteleg cifrele ascunse in simbolurile firii, in simbolurile mintii si in simboluriile naturii permanent vie. Privesc moarea prin ochii unei litere. Vad moartea ca un numar. Vad moartea ca foarte multe numere. Dumnezeu e Cuvantul si Cuvantul este Dumnezeu. In zadar cautam sa demonstram o idee daca acea idee nu e perfecta. Traim o copie. Nu suntem originali. Suntem produsul hazardului la un nivel aflat dincolo de intelegerea noastra.

Ziua de maine nu exista !

Traim intr-o lume in care timpul si vremurile se repeta dar nu ne dam noi seama. Nu avem viitor cum nu avem nici trecut. Suntem prezenti intr-o sclavie initiata si respectata chiar de catre noi. Suntem parasiti intr-un colt de univers infim. Gazduim in sufletele noastre universe imense de visuri, emotii, sori de bucurie, planete de dezamagiri si luni de iubire. Stelele pasiunii se rasfrang incet incet asupra noastra distrugandu-ne incet. Vorbim corect dar fara sens. Nu scriem corect dar intelegem totul. Ne hranim cu idei si cu fructe. Fructe cu gust amar cand ni se zambeste si zambetul se indeparteaza iar noi am pierdut ocazia de a gusta acel zambet. Vorbim cu frenezie despre amor, pasiune si motaim. Nu suntem capabili de a oferi incredere si de a ne bucura de pielea celuilat. Nu iubim lucrurile simple care ne fac cu adevarat fericiti. Nu mai stim sa apreciem onest si pur o forma. Pervertim frumusetea unui corp angelic pentru a ne satisface dorintele bolnave de pasiune. Alungam de langa noi prin LINISTE cei ce ne iubesc si acceptam sa fim respinsi. Nu folosim vorbe mari dar suntem oameni. Folosim vorbe mari si goale, dezbracate de sens si de suflare. Folosim moartea. Cliseele ne fac viata mult mai usoara. Dau sange pe fericire. Dau sanatate pe dragoste. Ma dau pentru tine. Nu te iubesc pentru ca nu ma iubesti. Ne iubim cand amandoi plangem. Te iubesc cand razi. Ma iubesti cand te privesc. Privind la lumina albastruie ce mi se rasfrange peste crestet imid au seama ca e noapte. Incep chinurile ideilor.

Pasesc in furtuna de vise cu inima franta. E lumina. E liniste. E cald. E bine.

Sunt in trecutul idilic al lunilor trecute. Retraiesc clipa mortii mele. Dar te iubesc.

Vorbesc cu tine. Ma iubesti? Eu da. Nu iti inteleg cuvintele. Te pierd.

Ahh, e dimineata...

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu