22 iunie 2009

Despre iubire plus un strop de cultură

Existenţa mea de zi cu zi este strict influenţată de ceea ce trăiesc. Aud răsuflararea lumii atingându-mi ceafa spunându-mi, adăugându-mi, completându-mi, înţărcându-mi ideile. 
Ajung să descopăr sensuri ascunse în orice reacţie umană şi scot seva pasiunii din reacţiile şi răspunsurile celor care mă înconjoară. Văd zâmbete şi aud râsete voioase care îmi răzbat în urechi asemeni unui ecou. Sentimentele embrionare răsar asemeni boabelor de fasole de-abia puse în pământul hrănitor, atotputernic şi plin de iubire încapsulată în vietăţile care mişună prin suflet creând un haos şi o forfotă asurzitoare. 
Atena ajunge să îmi fie un loc drag în care evadez de fiecare dată când simt nevoia dăruirii. Merg agale pe stradă ochind într-un colţ înălţimile acropolei strălucitoare în aerul şi soarele amiezei toride de decembrie. Decembrie…da decembrie? Probabil când auzi o asemenea formulare, vei ridica din sprâncene. Dar acesta e scopul afirmaţiei. O după-amiază toridă, da. Temperaturile sufletului trec de foarte multe ori peste temperaturile care au dat naştere universului, ştiinţa nu poate produce o regulă sau o teorie infinită sau aiurea care să definească, să explice minunile libertăţii sufleteşti. Orice artă nu e decât o instruire în adevărata operă de a minţi, a minţi frumos. 
De ce minţim? Minţim pentru plăcere sau minţim pentru aparenţe. Un rol închipuit care nu e altceva decât asumarea unilaterală a unor responsabilitaţi ficţionale care nu provoacă nimic altceva decât comfort de moment şi framântare sufletească după. 

Plăcere? 
Minciună? 
Libertate? 
Ce legătură e între ele? 
Legătura dintre orice stare de fapt e omul. Omul defineşte orice. 
Sentimentele umane au aceeaşi origine, sufletul. Baia de dezvinovăţire acordată conştiinţei noastre e faptul că ne putem disculpa foarte uşor în ochii noştri şi ai celorlalţi prin simpla afirmaţie: “…inimii nu îi poţi da comandă…”. 
Există şi afirmaţii mai grave - Dumnezeu ne-a făcut dintr-o greşeală, o eroare de calcul, ori Dumnezeu a murit, cum afirma Nietzsche. 
Jean-Baptiste Grenouille respingea societatea, considerându-i pe toţi lipsiţi de dragoste pentru miros. Se izolează pe sine, el, cel născut într-o piaţă de peşte, printre maţe şi alte materii mirositoare. Se izolează rămânând singur cu vocea conştiinţei sale care nu face decât să-l sfătuiască cum să ajungă în rai sau, raiul în care el e singura persoană cu miros. Miros divin creat de el însuşi din “umorile şi tumorile” corpului uman. 
Nu ne rămâne decât speranţa… Avem speranţa dăruită de olimpieni nouă oamenilor, lăsată pe fundul cutiei Pandorei, dar şi toate relele acestei lumii asmuţite asupra noastră odată cu crearea femeii de către zei. Femeia. Jumătatea/Întregul. Mama. Fiica. Confortul şi dragostea. Iubirea întrupată. 
Dragostea... sentimentul cel mai conflictual cu putinţă. Iubim şi urâm astăzi cu uşurinţa cu care răspundem politicos cu da sau nu. Superficialitatea caracterelor noastre nu face altceva decât să ne demonstreze, în momentele de frustrare şi framântare sufletească, cât de vulnerabili suntem faţă de propriile noastre acţiuni şi decizii. Deseori gândim un scenariu de o emoţionalitate infinită, care poate stoarce lacrimi şi de la o piatră arsă de soare, din cel mai uscat deşert. Dar în momentul în care suntem confruntaţi cu sufletul celuilalt ne dăm seama că nu suntem decât nişte marionete în mâinile unui păpuşar mefistofelic care nu face decât să ne vândă plăcerea pe ceva atât de banal precum ne e sufletul. 
Plăcerea bolnavă oferită de extazul împărtăşirii iubirii ne corupe în a ne pune pe noi în prima linie de merit şi ultima de... datorie? Faţă de cine? Faţă de noi, sau faţă de cel sau cea? 
Asemeni lui Werther sunt, cel care a preferat să se pună pe ultimul loc în ochii Lottei şi pe primul loc în inima ei... O iubeşte pentru că o admiră? O admiră pentru că o iubeşte? Ea, o mamă pentru fraţii ei. În acelaşi timp Ea! Devine pentru Werther poarta de intrare către paradisul în care individul niciodată nu păşeşte jos de pe piedestalul importanţei sinelui. Devine pentru el însuşi cel mai important om şi totuşi în relaţia sa cu ceilalţi se pune mereu după. Îi iubeşte pe fraţii Lottei ca pe proprii săi copii, aşa cum Lotte îi iubeşte ca pe proprii ei copii... O iubeşte pe Lotte cum doar el este capabil să o iubească. Se dedică total fiinţei care i-a trezit suflarea fierbinte. Îi dă dragoste pură şi colorată de toate sentimentele care îl leagă de ea. 
Lotte vede. Lotte simte. Nu spune. Lotte îi rămâne fidelă lui Albert. Werther îi ramâne fidel Lottei. De ce? Ambii ştiu şi nu spun nimic. De ce? Prea multe întrebări pentru două persoane. De ce alege Werther să sufere ştiind că veşnic va fi confruntat cu imaginea Lottei şi-a lui Albert, care vor fi împreună pentru că sunt sortiţi unul altuia... Atât de bine ştie Werther că nu e decât un prieten foarte bun şi drag... 
Werther, omul, îndragostitul care se simte în stare de orice pentru a o face pe Lotte să zâmbească şi să fie fericită. Îndrăgostitul, mască temporară, care aduce după sine o tentaţie de autoanulare, în lipsa unei reciprocităţi în simţire. O relaţie forţată, împinsă de Werther către ceva imposibil de realizat, ceva, unde lipseşte participarea în adânc. Relaţie unilaterală, pe care doar Werther o concepe drept fericirea lui supremă, iar Ea e înlanţuită în mrejele lui Albert! Lotte e îndragostită? Iubirea pură şi fără de cusur a lui Werther devine o iubire oarbă, seacă, fără niciun fel de înţeles fără Lotte, care tace şi ştie. 
Adesea, interpretand prost reacţiile Lottei, Werther greşeşte, face fapte pe care, după aceea, le regretă. O furtună îi lasă pe toţi în întuneric şi izolaţi în conac. Lotte, înfrigurată şi speriată, reuşeşte să îi vindece de spaime şi astfel se lecuieşte şi ea. Werther trăieşte momentul de egoism, gândindu-se doar la el şi Lotte. Cum a reuşit ea să le alunge teama? 
Albert şi Lotte sunt împreună. Punct. Werther decide că e mai bine să plece. Despărţirea fizică de Lotte nu reuşeşte să îi diminueze sentimentele rănite, ceea ce, încet încet, îi agravează starea. Werther trece, vine, pleacă, dar revine pentru a o revedea pe Lotte. 
Revenirea sa e tragică, neagră, sinistră. Werther îi cere pistoalele lui Albert. Pistoalele care au trecut prin mâinile Lottei. Werther e mulţumit ştiind că mâinile femeii pe care o iubeşte au atins metalul rece care îi va curma suferinţa. 
Sinuciderea lui Werther nu este altceva decât ultimul act de iubire pentru Lotte. Sacrificiul suprem pentru ea, actul de dăruire. Este ceea ce confirmă că, pentru Werther, Lotte e unica. Cedează impulsului de a curma suferinţa sa şi implicit a Lottei. Săvârşeşte un gest tragic, ajustabil, dar totuşi un exemplu neîntrecut. 
Pasiunea şi iubirea umană curmă vieţi, prietenii, sentimente. Iubirea, sentimentul cel mai bun şi cel mai pur de pe pământ, sentimentul cel mai cântat de barzii din evul mediu şi poeţii romnatici, împleteşte suferinţa cu fericirea. Noi suntem din păcate amnezici. Confundăm materia cu iubirea. Suntem, din nefericire, martorii sau actorii pervertirii iubirii. 
De ce pervertim iubirea? 
De ce spunem aşa de uşor „Te iubesc!”? 
De ce nu recunoşti tu, ignorantule, că n-ai iubit niciodată şi nu cunoşti ce-nseamnă iubirea?! De ce nu recunoşti că eşti orb şi te simţi incapabil când eşti pus faţă-n faţă cu iubirea adevarată? 
Atragem în păcat şi suntem atraşi în păcat; păcatul de a nu (re)cunoaşte iubirea. 
Refuz să cred că voi gusta păcatul ăsta. 

Suferinţa te ajută să vezi gândul care te aproprie de iubire. 

Să ştii că dragostea mea nu are răbdare pănă la sfârşitul lumii. Are doar până când te vei hotărî că vrei să fii fericită. Până când te vei hotarî că vrei căldura inimii mele dăruite ţie. 

Autor - I.M Gale - Eseu participant la "Festivalul Lecturii" Arad 2008 - Premiat cu premiul "Lectia clasicilor"

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu